Te Vreau Înapoi.| 2.

Capitolul 35

Amelia povestește...

  După ce am stat toată ziua și toată noaptea trezi, fără a vedea nici o mișcare, a două zi pe seară după ce am luat cina, Adam a venit cu idea că ar trebui să dormir pe ture, am refuzat la început, dar Adam poate fi foarte insistent, și cum e încăpățânat a spus că trebuie să dorm eu prima.
  M-a durut puțin faptul că m-a mințit, a spus că nu are iubită, dar se pare că în timp ce eu îl căutam ca disperata mutând cerul, apele și pământul, el stătea bine mersi în brațele altei femei, nu neg, era frumoasă, și nu m-a surprins mult, din partea lui mă pot aștepta la orice, până la urmă nu sunt nimeni pentru el ca să îmi deie explicații.
  Și aici eram eu, pe canapeaua din sufragerie, cu capul pe picioarele lui Adam încercând să adorm, eram obosiți, am stat o noapte și 2 zile fără să dormim, aveam cearcăne iar simțurile noastre ne lăsau ușor ușor, iar dacă vrem să câștigăm această băiat, avem nevoie de câteva ore de somn. I-am dat mâna lui Adam și ușor-ușor m-a luat somnul.

  Eram în aceeași clădire blestemată de acum 4 ani, același miros oribil, aceeași situație, mâinile mele erau legate în lanțuri, la fel și picioarele. Am început să strig după ajutor dar nimeni nu a intrat, nici nu mă așteptam la altceva.
  Am început să îmi mișc mainile în încercarea de a îmi scoate nenorocit ele de lanțuri dar în zadar, capul mă durea, corpul mă durea iar camera se învârtea cu mine în timp ce ochii mei se umpleau de lacrimi.
  Am auzit cum cineva a deschis ușa iar eu am gemut din cauza zgomotului enervant pe care îl scotea acea ușă de fier, am deschis ochii și am clipit de câteva ori pentru a vedea cine este.
- Adam? Am întrebat cu glasul rupt, vocea mea era mult mai răgușită și îmi era greu să vorbesc din cauza gâtului uscat.
- Bebe - șoptește el cu vocea groasă, am simțit cum mână lui îmi mângâia ușor obrazul iar eu am zâmbit - îmi pare rău iubito. Spune lăsând un sărut cast pe buzele mele crăpate și probabil mov din cauza loviturilor, m-am încruntat confuză de cuvintele lui.
- De ce? - șoptesc eu dar nu am primit niciun răspuns - Adam, răspunde te rog, de ce îți pare rău? Ce se întâmplă? Întreb plângând.
- Îmi pare rău. Repetă el aceleași cuvinte.
- Ajută-mă să ies de aici, și vorbim după de asta. Fac semn cu capul spre mâinile și picioarele mele.
  Din nou tăcere, ușa de fier ne-a întrerupt conversația, iar eu mi-am încordat fiecare mușchi din corp în ciuda durerilor, am auzit câțiva pași grei iar eu am mijit ochii pentru a vedea cine e.
- Adam - vorbește răpitorul meu - poți pleca - râde el malefic - am treabă cu ea.
  Am privit încruntată, unde să plece? De ce să plece? De ce nu mă ajută?! Am simțit o durere oribilă pe pielea stomacului și am privit în jos gemând de durere, am văzut sânge, mult sânge cum se scurgea pe jos, iar când am ridicat capul pentru a-l privi pe Adam, l-am văzut îndreptându-se spre ușă privind spre mine cu regret.
- Adam! - strig cu ultimele forțe rămase - Te rog, nu mă lăsa aici! Dar era prea târziu, el ieșise deja pe ușă fără a mai privi înapoi.
- E timpul de joacă păpușă! Râde el malefic în timp ce se apropia lent de corpul meu gol și plin de răni.
- Nu - șoptesc eu - Te rog nu! - implor - Adam te rog! Nu mă lăsa aici din nou! - nimic, nici un răspuns - Adam!
  Tipul s-a apropiat de mine, nimeni nu îmi lua în seamă strigătele de ajutor, deși sunt sigură că mă auzeau, doar nu le pasă de suferința mea, iar Adam, Adam m-a părăsit pentru a doua oară și nu pot ignora durerea pe care inima mea trebuie să o îndure.

- Amelia - simt cum cineva mă zguduie ușor iar eu tresar - Hei sunt eu. Șoptește Adam ușor, eram transpirată și speriată, m-am ridicat rapid în picioare și cu brațele mele subțiri am încercat să mă îmbrățișez singură.
- Nu mă atinge - șoptesc eu plângând - Te rog, lasă-mă.
- Hei, a fost doar un coșmar - se ridică el și îmi șterge lacrimile înainte de a mă îmbrățișa - Sunt aici, sunt aici, calmează-te.
  A trecut ceva timp de când am avut ultimul coșmar iar acum se pare că au revenit mult mai puternic, îmi era greu să trag aer în piept, tremur din cap până în picioare și nu mă puteam opri din plâns, Adam mă strângea în brațe în încercarea de a mă calma.
  Când am reușit să mă calmez puțin, ne-am așezat înapoi pe canapea, dar de data asta, m-am așezat în poala lui Adam, aveam capul băgat în scobitura gâtului său și îl strângeam în brațe, în timp ce el îmi mângâia ușor spatele.
- Ce ai visat? Șoptește el în urechea mea.
- Nu contrează. Șoptesc pe gâtul lui.
- Era despre mine nu? - întreabă el iar eu mă încrunt - strigai numele meu în somn.
- Da - mă dau bătută în final - Visam că eram din nou în acea încapere dar de data asta intrai înăuntru pentru a-ți lua rămas bun - spun încercând să par indiferentă, adevărul e că mă doare - și mă lăsai acolo.
- Îmi pare rău - m-a strâns mai tare în brațe și și-a băgat și el capul în scobitura gâtului meu, respirația lui caldă și apropierea dintre noi mi-a făcut pielea de găină - îmi pare rău pentru tot iubito.
  Cuvântul "iubito" a venit ca un cuțit in inimă, eu niciodată nu voi mai fi iubita lui, când se termină toate astea drumurile noastre se vor despărți pentru totdeauna, dar deocamdată las micile momente să mă încălzească, iar apoi revin la vechea mea viața.
- Ai vorbit cu ceilalți? - schimb rapid subiectul - ști ceva de ei?
- Nu, nu mă pot risca și să sun. Oftează el obosit.
  Adam s-a întins pe canapea, avea capul pe picioarele mele, iar eu am început să îi mângâi părul, era rândul lui să doarmă, eu nu o mai puteam face, nu după acel coșmar oribil, înainte aveam coșmaruri zilnic, ajunsesem să îmi fie frică să adorm din cauza coșmarurilor, Mira venea si dormea cu mine pentru a mă liniștii puțin.
  Ajunsesem să iau calmante și somnifere pentru a putea dormii puțin, primele săptămâni au funcționat și dormeam liniștită, dar apoi întunericul trecutului a revenit și nici măcar pastilele nu mă mai puteau ajuta.
  La un moment dat mă obișnuisem, nu mai plângeam după ce aveam un coșmar, doar rămâneam trează, ieșeam pe terasă în miezul nopții, și fumam țigări până când zorii zilei își făceau apariția. Mintea noastră poate fii foarte perversă, subconștientul ne aduce la suprafață până și cele mai ascunse secrete, noi suntem proprii noștri dușmani. Slăbisem mult în acea perioadă, nu prea mai vorbeam cu nimeni, eram tot timpul palidă la față, cu cearcăne, iar apoi au dispărut.
  L-am privit pe Adam care dormea dus pe picioarele mele, i-am mângâiat ușor fața și am închis ochii, de multe ori m-am întrebat dacă se va întoarce vreodată, dacă se gândește la mine, dacă și lui îi este dor de mine, dacă și el stă treaz nopțile, iar acum că îl am acum în fața mea, nu pot să neg că nu am sentimente pentru el, doar că el nu trebuie să știe asta. Toate sentimentele le-am îngropat înăuntrul meu când am devenit Wild Angel, când am înțeles că iubirea e un sentiment de slăbiciune, iar singura iubire pe care o simt este pentru prietenii mei, nu îmi pot permite luxul de a iubii un bărbat, nu îmi pot permite luxul de a fi fericită, m-am obișnuit cu ura și tristețea pe care o simt.
  Am fost atât de rănită în cât nu vreau să mai simt vreodată iubire pentru cineva, singurul bărbat pe care l-am iubit, și pe care am să îl păstrez într-un colț de inimă este Adam, doar că relația noastră s-a terminat acum mult timp, și chiar dacă mă doare niciodată nu vom mai fi nimic, încrederea pe care o aveam în persoane am consumat-o cu el, iar el a dat cu ea de pământ, iar asta nu se poate repara, golul pe care îl am în mine nu se va mai putea umple niciodată.
  Câteva bătăi în ușă m-au făcut să tresar, am deschis rapid ochii și l-am privit pe Adam care încă dormea fără nici o grijă. M-am gândit câteva minute dacă să îl trezesc pe Adam sau nu.
- Adam - șoptesc eu iar el tresare - bate cineva la ușă. Șoptesc și ne ridicăm împreună de pe canapea.
- Stai acolo. Șușotește el îndreptându-se spre ușă.
  Am rămas nemișcată lângă canapea în timp ce el se apropia pe vârfuri de ușă, eram amândoi încordați, aveam mâna pusă pe pistol pregătită să atac în orice moment, Adam a privit pe vizor de câteva ori și m-a pirivt încruntat înainte să deschidă ușa.
  Nimeni, nu era nimeni în fața ușii, am respirat ușurați amândoi și ne-am privit zâmbind unul pe altul, era o glumă proasta făcută probabil de niște copii care nu au altceva de făcut.
- La pământ! Urlă Adam înainte să se arunce peste mine și să cădem amândoi la pământ în spatele canapelei iar eu l-am privit confuză.
  O bubuitură m-a făcut să închid ochii și să țip, au profitat de neatenția noastră când Adam a deschis ușa și ne-au aruncat o bombă. Să înceapă războiul!

Nu uitați de comentariu și vot dacă va plăcut . Vă pup ❤️❤️❤️