Te Vreau Înapoi.| 2.

Capitolul 29.

Amelia povestește...

  Louis a parcat mașina în fața unei case mari lângă plajă, am scos bagajele din portbagaj și am intrat înăuntru în spatele lui Adam și Louis în spatele meu, am intrat direct în salonul mare al casei, avea o canapea de piele maro, iar în față o masă de sticlă și un televizor mare pe perete, câteva dulăpioare pe care erau așezate fotografi la fel și pe pereți, o terasă mare care avea o priveliște superbă spre plajă, bucătăria la fel de mare doar că era toată gri cu alb, am urcat scările spre cea care va fi de acum camera mea, peretele de lângă scări era plin cu poze, poze cu Adam și băieții, cu el când era mic, și una cu mine , am ignorat sentimentele și am mers în liniște pe holul primului etaj ,iar în capăt la dreapta Adam a deschis o ușă albă din lemn, am intrat în cameră, era o cameră mare, un pat de două persoane și un dulap negru și pereții alb cu gri, baie personală care era la fel de mare și curată, mi-am lăsat bagajele jos și l-am privit pe Adam.
- Mulțumesc. Spun indiferentă.
- Te las să despachetezi și să faci un duș, ne așteaptă ceilalți. Zâmbește el.
- De fapt, te așteaptă ceilalți, pe tine, n-am de gând să vin, prefer să dorm puțin. Răspund rece.
- Ok, cum vrei - răspunde încruntat - atunci ne vedem mai târziu. Spune și pleacă închizând ușa în urma lui.
  M-am pus să despachetez și să îmi bag hainele în dulap, mă simțeam ciudat aici, nu era locul meu acesta, nu poate da pur și simplu buzna în viața mea și acum să ne prefacem că nimic nu s-a întâmplat și să devenim cei mai buni prieteni, e ciudat. Am scos poza cu mine și prietenii mei și lacrimile mi-au inundat ochii, îmi era atât de dor de ei, am trecut împreună prin atât de multe lucruri și chiar dacă nu pare mi-aș da viața pentru ei, aș face orice doar ca să îi văd fericiți, să îi văd zâmbind, regret atât de mult fiecare vorbă grea pe care le-am spus-o, nu știi ce ai până nu îl pierzi, exact așa mă simt eu acum, mă simt murdară, mă simt oribil, sper să pot vorbi cu ei cât mai repede, să știu că sunt bine.
  După ce am despachetat tot și am făcut un duș, mi-am luat o pereche de pantaloni scurți și un tricou și am coborât jos deoarece îmi era foame, când coboram scările am început să aud voci și șușoteli iar când i-am văzut pe prietenii lui Adam mi-am dat ochii peste cap și m-am înjurat în gând că am coborât jos.
- Oh Amelia, ce bine îmi pare că te vad. Spune Jack și mă îmbrățișează.
- Mi-ar fi plăcut să spun același lucru. Șoptesc eu.
- Bine ai venit. Spune Alexa.
- A-ha, cum spui tu. Îmi dau ochii peste cap, mă comport ca o adolescentă plină de hormoni.
- Dacă îți este foame ai mâncare în cuptor. Îmi zice Adam.
- Ok.
  Am plecat în bucătărie și am scos mâncarea din cuptor, mi-am pus în farfurie o bucată de carne și am început să mănânc, am spălat farfuria, ca să nu spună că sunt nesimțită , și am ieșit din bucătărie încercând să merg spre camera mea, când am urcat prima treaptă o mână m-a prins de papuc și m-am oprit, m-am întors pentru a vedea cine e, băieții priveau cu frică, cred, spre mine iar atunci m-am panicat, m-am uitat în jos și am văzut un copilaș mic privindu-mă curios, m-am așezat în fund pe scări și l-am privit și eu, seamănă leit cu Louis.
- Cine ești? Întreabă copilul curios.
- Amelia, tu cine ești? Întreb eu la fel de curioasă.
- Eu sunt David, tu ești plietena lui mami, mami mi-a povestit multe desple tine, a spus să nu te deranjez că ești nelvoasă. Spune el cu vocea aceea de copil, atât de drăguț în cât am chicotit.
- Mami uneori exagerează, sunt nervoasă doar cu cine merită. Spun în timp ce îi privesc pe băieți.
- Vlei să fim plieteni? Întreabă băiatul.
- Sigur. Zâmbesc eu.
- E adevălat că tu ești iubita lui unchiu? Șoptește el chicotind.
- Cine e unchiul tău? Întreb curioasă.
- Unchiul Adam.
- Cine a spus asta? Râd eu.
- Mami. Șoptește el privind spre Alexa.
- Mama ta uneori vorbește prostii.
- Pot să văd camera ta? Mă întreabă el curios.
- Sigur. L-am luat în brațe și am început să urc scările cu el.
- Ce a mai spus mami tău despre mine? Râd eu când ajung în camera mea cu el și îl las pe jos.
- Spune să nu stau aploape de tine, dar tu ești dlăguță, nu cred că ești lea. Râde el iar eu mă blochez, le e frică că am să îi fac ceva copilului?
- Câți ani ai? Întreb curioasă așezându-mă pe jos.
- 4 ani. - zice el fericit - dal tu?
- 22 de ani. Zâmbesc eu când mă ia în brațe.
- Ești foalte flumoasă Amelia, vlei să fi iubita mea? Mami spune că nu pot să am încă iubită, dal eu mă simt plegatit, sunt un băiat male.
- Sigur, am să fiu iubita ta. Râd eu.
- Cine sunt aceștia oameni? Întreabă el iar eu încep să râd cu poftă.
- Acești oameni - îi spune iar el afirmă privind spre poza cu mine și băieții - sunt familia mea. Zâmbesc trist iar el privește curios.
- Sunt frații tăi? Nu prea pare. Zice el serios.
- Ceva de genul. Ridic din umeri.
- De ce nu ai venit la noi acasă niciodată? Întreabă așezându-se în fața mea.
- Pentru că eu locuiesc departe știi, și nu am mai păstrat legătura cu mama ta. Zâmbesc eu când el îmi prinde mână cu mâinile sale micuțe.
- Deci suntem iubiți acum? Întreabă el confuz.
- Normal dragă. Zâmbesc eu.
- Dlagă - repetă el pe limba lui - Sună flumos.
- David! - aud vocea Alexei de jos - coboară acum!
- Oho, o să am plobeme cu mami. Spune el făcând o față speriată.
- Nu o să ai, am să vorbesc eu cu mama ta. Râd eu, îl iau în brațe și cobor cu el.
- De ce mă stligi dlagă? - o întreabă David pe Alexa când ajungem jos - O cunoșteam pe iubita mea. Spune serios iar Alexa zâmbește.
- Ți-am spus că ești prea mic pentru a avea o iubită, iar Amelia e prea mare pentru tine. Râde ea.
- Dar ea mi-a spus dlagă, și a spus că vlea să fie iubita mea. - explică el iar eu m-am întors pe călcâie și am început să urc scările râzând - Dlagă! - strigă cel mic iar eu mă întorc pentru a îl privi - Unde pleci? Întreabă curios.
- În camera mea. Răspund.
- Și pupicul meu? Întreabă supărat cu mâinile în sâni.
- Oh, da, scuze dragă, doar că nu sunt obișnuită să am o relație. Râd eu și cobor scările pentru a îi dă un pupic.
- Te invăț eu. Spune serios iar toți am început să râdem.
- David! Îi atrage mama lui atenția.
- Ce e mamă? Întreabă el iritat.
- Am spus că nu poți avea o iubită. Îl ceartă ea.
- Dal Amelia mă iubește, nu e așa? Mă privește el.
- Sigur dragă. Răspund eu și îi dau un pupic pe obraz.
  Am urcat din nou sus lăsându-i pe ceilalți jos, m-am dus pe terasă și mi-am aprins o țigară și atunci am lăsat lacrimile să iasă, când l-am văzut pe David mi-am adus aminte de micuțul meu, mi-am așezat mână pe burtă și am început să plâng și mai rău, el putea să fie lângă mine acum, mă întreb oare cum ar fi fost viața mea dacă el era cu mine acum? Probabil eram la facultate, probabil aveam un loc de muncă decent, dar nu pot să trăiesc mereu gândindu-mă la oare cum era dacă era cum trebuia să fie, trebuie să trec peste și să îmi văd de viața mea fix așa cum e, o mizerie.
- Hei Amelia - aud vocea Alexei lângă mine dar nu bag în seama, îmi șterg rapid lacrimile și îmi continui țigara - îmi pare rău dacă te-a deranjat David.
- Nu m-a deranjat. Șoptesc eu.
- De ce plângi?
- Nu plâng. Spun fără să o privesc.
- Amelia, știu că am greșit, și știu că nu am procedat corect, dar vreau să începem să fim cum am fost înainte. Puteam să văd regret pe chipul ei.
- Nu am spus asta, doar că nu vreau să vorbesc despre asta. Arunc țigara și intru în cameră apoi mă așez în pat.
- Poți să vorbești cu mine, știi doar că nu am să spun la nimeni. Insistă ea.
- Din nou, nu am spus asta, doar mi-am amintit de copilul pe care l-am pierdut atunci când am stat cu David, atât tot. Ridic din umeri.
- Îmi pare rău, știu că ai trecut printr-un moment greu atunci.
- Nu știi cum e așa că las-o baltă, ieși înainte să spun ceva care te poate deranja. Răspund iritată.
- E ok, te las să te odihnești, vorbim mai târziu. Spune și pleacă dezamăgită.
Am închis ochii în încercarea de a dormi dar nu aveam nici o șansă, sunt prea nervoasă ca să pot dormi, mă simt oribil, aș vrea ca copilașul meu să fie aici , cu mine , râzând împreună, văzându-l cum crește ,dar nu îl mai pot aduce înapoi, nimeni nu poate și trebuie să trăiesc cu asta pe veci, la început îmi era greu, mă ardea inima în piept de durere, dar acum acea durere a devenit parte din mine, acel gol ce îl simt în piept în fiecare zi ,m-a mâncat încetul cu încetul până am devenit goală pe dinăuntru, iar acum sunt obișnuită să mă doară, trăiesc de 4 ani cu asta în inimă, iar acum doar mă amuză, mă amuză când alții încearcă să mă rănescă, mai mult de atât nu se poate, nu cred că există durere mai mare decât cea pe care o simt în piept în fiecare zi, și nici nu cred că mă pot vindeca, nimeni nu poate, voi fi mereu rece și goală.

Nu uitați să da-ți comentariu și sa votați dacă va plăcut , vă pup ❤️❤️❤️