Rough Love ✓

Capitolul 42-Întalnirea cu trecutul ( Natasha)

Trag aer in piept și pășesc in clădirea care m a ținut captiva mult timp. Nu credeam că voi urî in așa hal. Am fost schimbată. Am fost marcată. Am scăpat. Am găsit ce aveam nevoie. Dar. Iată mă aici. Sunt in prezent dar trăiesc în trecut cu o parte. Ca sa trăiesc în prezent trebuie sa închei capitolul ăsta.

Odată pentru totdeauna.

Bat la ușa orfelinatului și imediat cineva îmi deschide ușa. E ea. Cea care mă închidea in cutie și care mi a lăsat acea cicatrice pe spate.

— Buna ziua ! Cu ce vă pot ajuta ? Întreabă cu un zâmbet pe față.

— Buna ziua ! Am venit să văd niște copii, vreau sa adopt unul !

— Aveți autorizație ? Altfel nu va pot lăsa!

— Bineînțeles ! Scot niste acte false pregătite special pentru aceasta procedură.

— Uitați!

Le ia și începe să se uite cu atenție. Nu va descoperi nimic. Am devenit specialistă la astfel de lucruri cat timp am fost in fruntea afacerii lui Dominic.

— E in regula ! Intrați !

— Mulțumesc !

Pășesc pragul cu ochii închiși. Amintirile se năpustesc asupra mea, dar nu arăt. Sentimentele nu trebuie sa te controleze, tu trebuie sa o faci.

— As vrea sa vad camerele copiilor !

— Nu este permis ! Îmi pare rău !

— Ba este permis, știți foarte bine acest lucru! Așa că ori îmi arătați ce am cerut , ori va fac reclamație! Nu știți cu cine va puneți!

— Nu mă amenințați ! Nu știți cine sunt !

— Ba știu, știu foarte bine chiar ! Sunteți o îngrijitoare care are obiceiul de a pedepsi copii nevinovați închizându i Intr o ladă toată noaptea ! Mă înșel cumva ?

Mai avea puțin și îi ieșeau ochii din orbite.

Nu se aștepta la asta.

— Nu știu despre ce vorbiți!

— Eu cred că știți, fata dumneavoastră confirma !

— Va rog să ieșiți ! Va voi da in judecată pentru defăimare! Nu e posibil sa veniți aici și să mă jigniți in halul ăsta!

— Adevărul doare, nu i așa, Jane ?

— De unde știți numele meu ?

— Eu știu tot, mai ales că te știu de când eram un copil. Îți mai amintești de mine? Sunt eu fetița pe care ai tăiat o pe spate cu ciobul ăla! A venit timpul să plătești pentru asta ! A venit momentul sa fii pedepsita pentru tot răul făcut tuturor copiilor !

— Tu....dar cum ...?

— Deci ți ai amintit de mine ? Foarte bine! A venit momentul sa guști din propriul medicament.

Scot pistolul din geanta și l îndrept spre ea. Înghite în sec și mă privește cu teama. Exact cum o priveam si eu in fiecare secundă pe care am petrecut o aici.

— Acum că simți teamă, mergi la subsol !

Nu comentează și o ia pe scări. O urmez iar când văd subsolul exact cum mi l aminteam incep sa lăcrimez.

— În ladă! Acum !

— Nu.. te rog !

— Așa te rugam și eu mereu, dar nu mă bagai în seama ! Acum treci acolo !

De data asta nu mai comentează și intră. Plânge. Asta merita. Asta e pentru toți cei care au trecut prin asta.

— O sa te încui aici ! Stai liniștită, mâine te scoate poliția ! Sper sa suferi cat mai tare !

Scuip ultimele cuvinte și plec. Mă simt bine. Mă simt eliberată.