Psycho [In curs de editare]

6. Eu sunt Elise

    Am deschis cu greu ochii și m-am uitat în jur. Adormisem pe canapeaua din camera de zi, chiar în timpul filmului. Mi-am amintit apoi de Nick și am constatat că nu era lângă mine. Probabil plecase. M-am ridicat de pe canapea și am mers să fac un duș. Îndreptându-mă spre baie, am început să aud dușul, însă nu m-am speriat, știind că era Nick. Am decis să pregătesc micul dejun.
    Terminasem de aranjat masa când brusc am simțit două brațe în jurul meu. Am țipat cât de tare am putut din cauza sperieturii.
    - Hei, liniștește-te, sunt doar eu! mi-a spus Nick, abținându-se cu greu din râs.
    - Nu râde de mine!
    Și-a cerut scuze cu un zâmbet de copil mic și mi-a dat drumul din brațe.
    Ne-am așezat amândoi la masă și am savurat micul dejun în liniște completă. Eu încercam să țin mâncarea în mine, în timp ce Nick lua gură după gură, de parcă n-ar fi mâncat de câteva zile.
    - Propun să rămânem acasă azi, a spart el tăcerea.
    - Poftim? i-am răspuns mirată, aproape înecându-mă cu mâncarea.
    - Exact. Dă-o naibii de școală, nu e nici o problemă dacă lipsim o zi. Nici nu cred că vor observa.
    - Nu știu ce să zic...
    La insistențele lui, am acceptat. Până la urmă avea dreptate - cine mi-ar fi simțit lipsa o singură zi?
    - Poftim, ia asta. Mi-a întins un rucsac și m-a privit insistent în ochi.
    - Umm...
    - Oh, da, am uitat să îți zic, a spus el grăbit, începând să roșească. Mă gândeam să mergem în pădure și am pregătit niște mâncare, apă... În fine, nu cred că ai chef.
    - Ba da, cum să nu?
    Ne-am zâmbit unul celuilalt, ne-am luat în spate rucsacii și am pornit către pădure. Nu a durat foarte mult să ajungem, deoarece locuiam aproape.
    Am intrat în pădure și brusc m-am simțit în siguranță. Mă aflam la adăpost de oameni, de lumină, de trecutul dureros... mă simțeam bine. Frunzele foșneau la adierea ușoară a vântului, crenguțe uscate trosneau la fiecare pas, din când în când câte o frunză cădea din copac. Totul era liniștit și frumos, era ca într-un vis.
    - Cred că ne-am adâncit destul de tare, a răsunat vocea lui Nick în liniștea pădurii. Ne oprim aici?
    - Da, cred că e bine.
    - Haide, ajută-mă cu asta.
    Am întins o pătură peste covorul de frunze uscate și ne-am făcut comozi. Nick s-a întins pe spate și admira copacii, iar eu eram copleșită de gânduri. Oare era bine ce făceam? Oare chiar îmi era prieten sau doar urmărea ceva?
    - Cine începe? m-a scos el din propria minte.
    - Poftim? i-am răspuns confuză, însă fără să îmi întorc privirea spre el.
    - Mă gândeam să ne cunoaștem mai bine, să ne povestim unul altuia viețile. Nu trebuie să îmi spui tot, dacă nu vrei. Doar esențialul. Vino, întinde-te. Voi începe eu.
    M-a apucat cu o mână de umăr și m-a tras ușor către el. M-am întins și eu pe spate, am închis ochii și l-am lăsat să vorbească.
    - Așa, deci. Sunt Nicholas Gray, m-am născut în 7 martie 1993 și de atunci locuiesc tot aici. De-a lungul anilor am călătorit mult, cred că am văzut jumătate din Europa până acum. Plăcerea de a vizita locuri noi am moștenit-o de la mama. De la tata am moștenit pasiunea pentru muzică. Apropo de părinții mei, mama e o persoană calmă și veselă, iar tata... Tata e plecat aproape mereu. Îmi plac jazz-ul și rock-ul, câinii, să ies în natură și să cânt la chitară. Și urăsc să am mulți oameni în preajmă, deși mă consider totuși prietenos. Ciudat, știu. Cam atât... E rândul tău acum.
    - Păi... Eu sunt Elise Morgan, m-am născut în ziua de Halloween din 1994. Și mie îmi place rock-ul, obișnuiam să ascult împreună cu bunica mea înainte să moară.
    - Îmi pare rău...
    - Nu-i nimic. Despre părinții mei nu pot spune prea multe. Tata... nu cred că m-a iubit vreodată. Mama era o persoană bună, dar serviciul o ținea departe de mine. Nu am călătorit niciodată, am fost aici de când mă știu. A, da, și mai desenez din când în când.
    - Va trebui să îmi arăți desenele tale.
    - Sigur...
    M-am întors pe o parte și mi-am ascuns subtil fața ca să nu se vadă că roșisem. Mereu mă rușinam când cineva voia să îmi vadă munca. Fiind destul de modestă, nu îmi plăcea să îmi arăt desenele.
    - Hei, Elise, ești bine? m-a întrebat Nick îngrijorat.
    - Da... Doar că mă simt mai confortabil în poziția asta.
    S-a făcut o liniște de mormânt. Niciunul nu îndrăznea să spună ceva. Țineam ochii închiși și ascultam ciripitul păsărilor, foșnetul frunzelor și bătăile inimii mele, care deveneau tot mai puternice în fiecare secundă. Speram ca Nick să nu audă, așa că am încercat să mă liniștesc. Însă am dat greș, căci devenisem mai neliniștită decât înainte. Până la urmă am îndrăznit să vorbesc.
    - Trebuie să mai știi ceva despre tatăl meu.
    Și acela a fost momentul în care, după aproape un an, am vorbit cu cineva despre ceea ce nu îmi dădea pace. I-am povestit tot, până la cel mai mic detaliu. Cum am găsit-o pe mama, violul, jurnalul...tot. Am început să plâng, însă asta nu m-a împiedicat să continui povestea. Simțeam nevoia să mă descarc de toată durerea, iar Nick era singurul în care aveam încredere.