Psycho [In curs de editare]

14. America, vis sau realitate?

Elise's POV
M-am trezit devreme din cauza stomacului meu, care m-a anunțat că voia mâncare. Din păcate, ceea ce aveam la mine nu mă săturase, așa că am decis să iau mâncare de la automatul pe care l-am văzut când m-am cazat.
Mi-am luat pantalonii și papucii, apoi am ieșit din cameră și am mers pe culoarul lung până am ajuns la scări. Le-am coborât și m-am dus direct la automat. Stomacul meu a făcut un dans al bucuriei când am văzut atâta mâncare și, deși era doar junk food, avea să îmi alunge foamea. Am ales un baton de ciocolată și niște cipsuri cu sare. Apă încă mai aveam în cameră, plus că cea de la robinet era în regulă. Am introdus bancnota în automat, dar nici urmă de mâncare. Am tot așteptat, dar degeaba, așa că m-am enervat și i-am dat un pumn cutiei de metal.
- Nu știu de ce îți pierzi vremea cu prostiile astea, nu îți fac bine, mi-a spus o voce de femeie. Vino cu mine, îți voi da eu ceva de mâncare.
Era o doamnă drăguță de vreo 40 de ani, cu părul vopsit și aranjat și o ținută elegantă completată cu niște bijuterii aparent scumpe. M-a dus în camera ei, care arăta de zeci de ori mai bine decât a mea. Era mai spațioasă și avea mai multe piese de mobilier. Avea și o plasmă uriașă, iar frigiderul era mult mai încăpător decât cel din camera mea. Puteam simți un miros subtil de vanilie care provenea de la niște bețișoare parfumate. Doamna Smith mi-a cerut să mă fac comodă și m-a servit cu mâncare proaspăt gătită. Era foarte darnică.
- Și în ce cameră zici că stai? m-a întrebat în timp ce eu înfulecam lacom mâncarea din farfurie.
- Camera cu numărul 15.
- Oh..., a oftat cu o aparentă părere de rău. E cea mai sărăcăcioasă cameră de aici... Sper că nu te deranjează remarca mea.
- Nu e nici o problemă.
- Și cum ai ajuns aici?
Am născocit o poveste despre cum am ajuns să stau la motel fiindcă nu voiam să creez prea multe bănuieli. Ea m-a ascultat cu atenție, timp în care mă privea calmă și zâmbea subtil. Mi-a povestit câteva generalități despre viața ei și despre călătoria ei de afaceri. Urma să plece în America în ziua următoare.
- Și acum ce ai de gând să faci? m-a întrebat cu o voce liniștită.
În câteva secunde am creat în minte un plan genial.
- Am o mătușă în America. Bănuiesc că nu ar deranja-o să aibă grijă de mine. Dar...
M-am oprit brusc și am privit tristă podeaua.
- Ce s-a întâmplat?
- Nu am suficienți bani...
Am continuat să privesc în gol podeaua și m-am forțat să respir greu.
- Oh, nu-ți face griji. Te vei întoarce la ea. Uite, știu că abia ne-am întâlnit și ți se pare mult, dar dacă ai încredere în mine, te voi ajuta să ajungi la mătușa ta. Îți voi plăti eu biletul.
Am oftat.
- Nu trebuie să îți fie jenă. Știu că fac un lucru bun și asta e tot ce contează.
I-am mulțumit și am păstrat în continuare expresia tristă, dar înăuntrul meu eram cea mai fericită din lume. Nu îmi venea să cred cât de ușor a fost. Deși plănuiam să ajung la asta, m-a mirat ușurința cu care am convins-o.
Am mai povestit puțin, apoi m-am întors în camera mea. Am luat o foaie și un creion și am început să desenez. După aproximativ trei ore am reușit să termin capodopera. Restul zilei l-am petrecut ascultând muzică și făcându-mi planuri pentru când urma să ajung în America. Am luat cina împreună cu doamna Smith, apoi am adormit.
Am fost trezită de sunetul puternic al alarmei. M-am îmbrăcat rapid și am plecat spre camera doamnei Smith. Am bătut la ușă, iar ea a deschis imediat. Și-a luat bagajul și a comandat un taxi, care a ajuns în fața motelului în câteva minute. În 15 minute am ajuns la aeroport, unde am cumpărat niște mâncare și o carte care să mă țină ocupată în timpul zborului. Am urcat în avion și m-am așezat la fereastră. Nu mă mai temeam să zbor deoarece trăisem deja experiența. Îmi lipseau doar îmbrățisările lui Nick și felul în care îmi alunga frica.
Călătoria a durat ceva timp, dar în sfârșit pășeam pe pământul - sau mai bine zis asfaltul - american. Totul era complet diferit față de Anglia. Traficul era cu mult mai mare, iar peste tot vedeai doar clădiri - nici măcar un metru de verdeață. "Unde mă aflu?" m-am întrebat în gând. Ochii mei au putut vedea pe un afiș "...cel mai mare show văzut vreodată în New York". Super.

***

Doamna Smith a apăsat butonul cu numărul 4, iar liftul a început să urce. Ajunse la etajul corespunzător, am mers de-a lungul unui culoar până la ușa camerei noastre. Am intrat apoi într-o încăpere spațioasă care semăna mai mult cu un apartament decât cu o cameră de hotel. M-am așezat pe canapeaua moale din piele și am dat drumul televizorului, căutând un canal interesant. Am ajuns să mă uit la un film de comedie.
- Drăguțo, am ceva treburi de rezolvat. E vreo problemă dacă lipsesc 3-4 ore?
- Nu doamnă, stați liniștită.
- Perfect atunci. Mâncare găsești acolo, mi-a arătat spre mini-frigider, iar pe noptieră ai telefonul și niște bani în caz că vrei să comanzi ceva. Acum plec.
- O zi bună, doamnă!
Perfect, acum aveam ocazia să plec. Mi-am luat banii din rucsac și cei lăsați pe noptieră, am încuiat ușa și am plecat. Nu știam unde să merg așa că m-am mulțumit prin a mă plimba prin marele oraș. Străzile erau aglomerate, iar zgomotul de nedescris. Brusc m-am simțit urmărită. M-am uitat în spate și am văzut un tip îmbrăcat ciudat care mă privea insistent. Am grăbit pasul, dar el se tot ținea după mine. Am luat-o la fugă, speriată de ce s-ar putea întâmpla, apoi am intrat pe o alee dintre două blocuri, dar din nefericire am dat de o fundătură. Tipul s-a apropiat de mine și a scos din buzunar un pistol pe care l-a îndreptat spre mine.
- Banii sau viața! a urlat.
Nu am spus nimic fiindcă frica mă împiedica să vorbesc. Mi-am acoperit fața cu mâinile și am sperat că era doar un coșmar. Am stat așa câteva secunde, iar când am deschis la loc ochii l-am văzut pe tip întins pe jos, inconștient. Eram confuză.

Nick's POV
Am alergat către tip și l-am lovit puternic în cap cu propriul pistol. Individul a leșinat, apoi am plecat în grabă înainte să fiu văzut. Biata fată era îngrozită și mă bucura faptul că am salvat-o. Probabil a rămas confuză, dar important era că nu pățise nimic. Trupul ei plăpând și felul în care își ascundea fața m-au făcut să mă gândesc la micuța pe care am lăsat-o în urmă. Să fi fost ea? Era imposibil. Am alungat rapid gândul din cap și am plecat către casa lui Alex.