Psycho [In curs de editare]

27. Ură

    - Chiar nu vei răspunde? a întrebat Maddy îngrijorată.
    - Închide-l tu pentru mine..., s-a auzit vocea mea de sub pătură. Nu mai pot!
    - Elise, calmează-te...
    Eram atât de nervoasă și tristă în același timp încât "calmează-te" nu era cel mai potrivit lucru pe care l-ar fi putut spune cineva.
    Ajunsesem la limită. Nick continua să mă caute, iar amintirile oribile continuau să năvălească în mintea mea deja încărcată. Cu fiecare zi trecută simțeam că o iau razna.
    Deodată am realizat că rămăsesem singură în cameră; probabil Maddy se săturase de toanele mele, dar nu mă deranja singurătatea. M-am ridicat din pat și am scos capul pe fereastră pentru a lua puțin aer curat (deși aerul New York-ului nu putea fi considerat curat, totuși era mai prielnic decât cel stătut din casă). După câteva minute de privit străzile aglomerate m-am întors în pat și mi-am verificat telefonul — 15 apeluri pierdute și 10 mesaje, toate de la Nick.
    "Elise, te rog răspunde."
    "Elise, ești bine?"
    "Încă ești supărată?"
    "Ți s-a întâmplat ceva?"
    Și multe altele.
    Din fericire pentru el am cedat și i-am răspuns ultimului mesaj.
    [13:47] Nick: Mi-e dor de tine. Vreau să te văd...
    [14:22] Eu: Când și unde?
    În următorul minut m-a sunat.
    - Elise, ești bine? m-a întrebat agitat.
    - Da, da, n-am nimic. Răspunde-mi doar la întrebare.
    - Într-o oră, în fața liceului. E bine?
    - Da, i-am răspuns sec.
    - Te rog ai grijă de tine.
    - Sigur.
    Apoi am închis și am început din nou să plâng. M-am oprit destul de repede și am mers să caut niște haine potrivite. Nimic prea complicat — un pulover vișiniu, o pereche de blugi negri și nelipsiții bocanci de piele. Părul l-am lăsat pe spate, iar fața a rămas naturală, deși arătam oribil.
    - Unde pleci? m-a întrebat Maddy, care intrase brusc în cameră.
    Nu i-am răspuns, ci doar am schițat un zâmbet cu colțul gurii, iar ea și-a dat imediat seama despre ce era vorba. M-a bătut ușor pe umăr și mi-a urat succes.
    Am ajuns în fața liceului într-un timp scurt, iar el era deja acolo. Mă privea fix, ținea mâinile în buzunar și zâmbea nesigur. Nu-l văzusem niciodată atât de lipsit de încredere. Ne-am salutat, apoi am hotărât un loc în care să mergem — am ales o cafenea. Ajunși acolo, ne-am așezat la o masă mai retrasă, chiar în colțul din spate al încăperii. Mi-am comandat un ceai, iar Nick un suc.
    - Cum te mai simți? m-a întrebat după ce chelnerul ne-a luat comanda.
    - Decent. Reușesc, încet-încet, să mă împac cu ideea, l-am mințit eu.
    Nu voiam să știe că sufeream, dar oare de ce? Orgoliul? Sau faptul că îmi păsa de el? Orice ar fi fost, trebuia să îmi ascund cât mai bine durerea.
    - Asta înseamnă că mai am o șansă? m-a întrebat direct, luminându-se la față.
    - Nick...
    Am fost oprită de chelnerul care ne-a adus băuturile.
    - Nick, eu nu știu dacă mai poate fi ceva între noi, i-am spus cu glasul tremurând.
    - De ce? Ai găsit pe altcineva, nu? a ridicat el tonul.
    - Nu, nu, nu e asta! i-am spus grăbită.
    - Atunci ce e? Parcă te împăcai cu ideea! De fapt, nici nu mai are rost să insist. Fă ce vrei, cum ai făcut-o mereu.
    S-a ridicat de pe scaun și a dat să plece, dar eu l-am prins de braț.
    - Nick, stai!
    Ne-am privit reciproc în ochi pentru câteva secunde lungi. Puteam citi dezamăgirea în privirea lui. Îmi venea să sar în brațele sale, să-l strâng la piept și să-l sărut, însă simțeam că nu era momentul potrivit.
    - Elise, te rog să nu mă mai cauți.
    - Nick, ce naiba? Până acum m-ai căutat, iar acum tu ești cel care pleacă?
    - Exact. M-am săturat să stau după tine ca un cățel ca să mă ierți. Știu că am greșit, dar nu vreau să fiu o marionetă. Mi-a ajuns, Elise. Mi-a ajuns! Am sperat atât de mult, iar acum vii și-mi spui că nu mai poate fi nimic între noi? Foarte bine atunci. Te rog să mă uiți, la fel am să fac și eu. Nu vreau să te mai văd sau să aud de tine. Nu vreau să mai știu de existența ta. Mă scârbești, Elise. Mult succes în continuare, poate vei realiza cât de ipocrită și egoistă ești.
    - Nick..., am șoptit.
    S-a întors și a părăsit cafeneaua fără să mai privească în urmă. Eu mi-am lăsat toată greutatea pe scaunul din lemn și mi-am așezat capul în mâini, începând să plâng.
    - Ești bine? s-a auzit o voce printre alte zeci.
    Mi-am ridicat capul și m-am uitat în dreapta mea. Era chelnerul — un tip obișnuit, cu nicio trăsătură care să-l deosebească. Era scund și slab, cu pielea puțin mai bronzată decât a mea, cu părul negru tuns scurt.
    - Am văzut totul. Îmi pare rău pentru tine.
    - Eh, nu e nevoie. Va trece și asta.
    - Ți-a lăsat măcar ceva bani? a spus râzând.
    Am dat din cap că nu.
    - Ce fraier. Uite, sucul nu e desfăcut, îl pot pune înapoi. Iar ceaiul... E din partea casei.
    Mi-a zâmbit, a luat sticla cu suc și a plecat. Am băut în grabă ceaiul, apoi i-am mulțumit tipului și am plecat spre casa lui Maddy. În drumul meu spre casă am ascultat muzică la maxim și am încercat din răsputeri să nu plâng.
    Mă simțeam groaznic. Deși îi spusesem că nu mai puteam continua (și o credeam cu adevărat), eu încă îl iubeam și mă durea. Vorbele sale îmi răsunau în minte. "Te rog să mă uiți...", "Nu vreau să te mai văd...". Îi vedeam încă privirea rece și plină de ură și mi se părea că totuși exista, adânc, o sclipire, o speranță, un lucru care îl va face să se răzgândească.
    Am ajuns acasă la Maddy și am mers direct în dormitor, ignorând-o. M-am trântit în pat și am dat frâu lacrimilor. Plângeam zgomotos, tremuram și abia puteam să respir.
    Am simțit privirea lui Maddy ațintită spre mine, însă nu am reacționat în niciun fel.
    - Elise, oprește-te. Ce ți-a spus?
    - Mă urăște, Maddy! am reușit să zic printre suspine. Mă urăște!
    - Ba nu, sunt sigură, a încercat să mă consoleze.
    - Ba da! Am văzut-o. L-am pierdut, Maddy...
    Fără să scoată vreun cuvânt, s-a aplecat deasupra mea și m-a strâns în brațe. Îi simțeam inima bătând cu putere și aveam impresia că și ea plângea, că îmi împărtășea durerea. Cel puțin mai aveam pe cineva. Cel puțin nu eram singură în oceanul suferinței...