Psycho [In curs de editare]

20. Inconștientă

    Nick's POV
    După întâmplarea groaznică de la sanatoriu, toți cei răniți au fost duși la spital, iar restul pacienților au fost mutați în alt centru, unde vor continua să primească îngrijiri. Cât despre Elise, ea avea parte de altă soartă.
    După ce a fost salvată chiar în ultimele clipe, au dus-o într-o ambulanță unde i-au verificat semnele vitale și au încercat să o trezească. Văzând că nu reacționează, a fost dusă la cel mai apropiat spital — desigur că m-au luat și pe mine. Un doctor calm și cu o față blândă a reușit să o trezească, însă după câteva secunde a căzut din nou într-un somn profund. Mai exact — după diagnosticul doctorului — era în comă.
    Aflarea acestei vești m-a șocat, astfel că doctorul mi-a recomandat să-mi țin mintea ocupată pentru a face față mai ușor stresului. Am ales să țin un jurnal cât timp Elise era în acea stare. Am scris zilnic, detaliat, întâmplările — cum mă simțeam, ce gânduri aveam, ce făcusem și ce urma să fac.

    Ziua 1. "Am dormit doar două ore din cauza unui gând care îmi dădea bătăi de cap: ce urmează să se întâmple cu Elise după ce își va reveni? Oare o vor interna din nou la alt sanatoriu sau o vor lăsa să plece? Sunt îngrijorat.
    Acum stau și privesc patul din fața mea. În el stă întinsă EA, inconștientă. E conectată la diferite aparate care o țin în viață. E doar un trup golit de viață și de suflet. Urăsc să o spun, dar e aproape moartă."

    Ziua 2. "Astăzi e o zi specială... Într-un fel. Deși Elise nu e conștientă de ce se întâmplă în jurul ei, consider că un cadou e binevenit. Sper să își revină repede..."
    Am ieșit din spital, lăsând-o pe Elise în paza lui Alex. Am mâncat în grabă un sandviș cumpărat de la un fast-food, apoi am intrat într-o florărie din apropiere. Mireasma a zeci de specii de flori plutea în aer.
    Căutam cu privirea o floare care să îi placă fetei mele. În ochi mi-a sărit un trandafir cu petale de culoarea sângelui, catifelate și parfumate.
    - Cu ce te pot ajuta? vocea caldă a vânzătoarei mi-a întrerupt gândurile.
    - Aș dori să cumpăr un buchet de trandafiri, i-am răspuns arătându-i cu degetul florile pe care le alesesem.
    Urmându-mi indicațiile, vânzătoarea a făcut un buchet atât de frumos încât nu am putut rezista tentației de a o complimenta. Ea mi-a zâmbit și mi-a înmânat buchetul pe care l-am mirosit din instinct. Avea un parfum puternic, dar plăcut. Din buzunar am scos o bancnotă mototolită pe care am lăsat-o pe tejghea, apoi m-am îndreptat încet spre ieșire.
    Am alergat până la spital, am luat liftul până la etajul 3, apoi m-am îndreptat cu pași repezi spre salonul 215. Ușa era întredeschisă, iar înăuntru era o asistentă care verifica aparatele. Simțindu-mi prezența, s-a întors spre mine și m-a privit cu milă, apoi a venit către ușă.
    - E la fel, mi-a spus cu un glas aproape mort, după care a părăsit încăperea.
    Am închis ușa în urma mea, pe urmă m-am apropiat de patul în care zăcea același trup plăpând.
    - Iubita mea, sunt eu. Ți-am adus un cadou: acest buchet de trandafiri. Simți mirosul lor? E plăcut, nu-i așa?  Bănuiesc că îți plac trandafirii... Cu siguranță îi vei adora când îi vei vedea. Au acea culoare specială, sângerie, care îți place atât de mult. Am să așez buchetul într-o vază, chiar lângă tine, ca să-i poți simți parfumul. Am să-i pun și niște apă, ca să nu se ofilească. Așteaptă puțin...
    Am luat vaza de pe măsuța neagră de metal și m-am îndreptat cu ea spre chiuveta imaculată. Am umplut-o cu apă, apoi mi-am ațintit privirea spre oglinda din fața mea, care era la fel de strălucitoare ca un cristal. Trecuse ceva timp de când îmi privisem atent chipul. Trecerea timpului și greutățile vieții erau evidente. Vedeam un băiat trist, cu cearcăne sub ochi și buze uscate. Părul negru, dezordonat, se contrasta cu tenul palid, iar ochii albaștri ca marea ieșeau în evidență. Ochi care iubeau să o vadă pe Elise fericită.
    M-am întors cu vaza spre masă, am pus buchetul în ea, apoi am revenit lângă pat.
    - Gata, iubita mea. Ar fi fost păcat să las florile acelea minunate să se ofilească. Tu cum mai ești? Sper că ești bine acolo, în lumea ta.

    Ziua 3. "Am primit o veste bună. Alex a reușit să fie tutorele legal al Elisei. Mai exact, va putea să locuiască împreună cu noi și nu va mai fi nevoită să stea alături de necunoscuți. Super!"
    M-am așezat pe fotoliul din piele aflat în colțul camerei. Mi-am sprijinit capul în mâini și am închis ochii încercând să-mi creez în minte o imagine cu noi doi. O imagine fericită.
    - Astăzi am vorbit cu prietenul tatălui meu. Vei putea locui în apartamentul lui de îndată ce îți revii.
Dar... Când îți vei reveni? Când te vei întoarce în lumea noastră?
    N-am primit niciun răspuns. Niciodată nu primeam. Singurul lucru care se auzea în cameră era sunetul enervant al aparatelor, care îți provocau dureri de cap, dar totuși n-ai fi vrut să se oprească. Fiindcă dacă s-ar opri, ai pierde pe cine iubești mai mult. În rest, era liniște. Ea nu spunea nimic, nu era în stare să spună, dar eu continuam să îi vorbesc. Eram sigur că mă auzea.

                                ***

    Restul zilelor au decurs asemănător. Îi vorbeam mereu Elisei, însă ea doar asculta, cred. Îi aduceam flori, stăteam cu ea ore în șir, îi eram mereu alături.
    Plănuisem împreună cu Alex să pregătim o cameră în apartamentul lui pentru când Elise urma să se mute acolo. Am ales un mobilier simplu, alb-negru, care să se potrivească cu restul apartamentului, apoi am decorat camera cu postere, cărți și alte lucruri care știam că îi plăceau viitoarei locatare.
    Însă de atunci au trecut două săptămâni, iar Elise tot nu a dat niciun semn. Începeam, încet, să îmi pierd speranța.