Psycho [In curs de editare]

12. Orfan

    Nick's POV
    Am fost trezit de mama, care părea mult mai îngrijorată decât de obicei.
    - E momentul, mi-a spus cu o voce joasă, iar eu am înțeles din prima despre ce era vorba.
    Mereu am visat să pot trăi o viață normală. Situația mea era oribilă. Eu eram la un pas de depresie și aveam probleme cu nervii, mama avea o boală letală, iar tata era urmărit și amenințat cu moartea.
    Am ieșit din duș și mi-am luat rucsacul cu provizii de apă, mâncare și haine de sub pat. Am mers în bucătărie, unde mama plângea. Fără să scot vreun cuvânt am îmbrățișat-o, încercând să o consolez. Recunosc că și mie îmi scăpau câteva lacrimi.
    - Fiule, cred că e timpul să afli adevărul, spuse mama suspinând.
    - La ce te referi, mamă?
    - Mereu ai vrut să știi de ce trebuie să fugim tot timpul. Acum ai ocazia să afli.
    - Te ascult.
    - Acum câțiva ani, când a aflat de boala mea, tatăl tău a promis că va face orice să mă pot vindeca. Cunoștea un doctor care m-ar fi putut trata, însă era nevoie de o sumă enormă de bani. 200.000 de lire, mai exact. Fiind o sumă pe care nu ne-o puteam permite, tatăl tău a luat-o pe calea mai puțin corectă - traficul de droguri. Eu nu știam nimic atunci, altfel nu l-aș fi lăsat. Ei, a continuat cu afacerile necurate până în ziua în care a reușit să strângă toți banii. Însă binele întotdeauna are puțin rău în el. Un om foarte periculos, și anume cel care ne amenință și acum, l-a omorât pe acel doctor. Astfel am pierdut șansa de a mă vindeca. Acum tatăl tău e urmărit în continuare.
    - Dar... de ce? am întrebat eu cu vocea răgușită.
    - Fiindcă trebuie să își plătească datoria.
    N-am mai apucat să o întreb pe mama ce datorie deoarece tata a venit în bucătărie și ne-a chemat în mașină. Am urcat pe bancheta din spate, iar tata a pornit fără să mai stea pe gânduri.
    - Tată, unde mergem? am întrebat.
    - Vei vedea.
    Nu am mai spus nimic. După un timp am auzit niște focuri de armă în spatele nostru — ne-au găsit.
    - Ia asta și folosește-o cum știi tu mai bine, mi-a spus tata întinzându-mi un pistol.
    Am dat aprobator din cap și am luat pistolul. Mâinile îmi tremurau, însă trebuia să rămân calm. Am înghițit în gol, apoi am scos capul pe fereastră și am început să trag cu grijă. După mai multe încercări eșuate l-am nimerit în cap pe unul dintre oamenii din mașină. Am continuat să trag până l-am nimerit și pe șofer. Tata mi-a spus să închid fereastra, iar eu am făcut întocmai.
    - Am scăpat? l-am întrebat pe tata cu teamă în voce.
    Tata a dat din cap că nu, apoi a apăsat brusc frâna. Ne-a făcut semn mie și mamei să coborâm din mașină, iar noi am făcut cum ne-a spus el. Tata i-a dat și mamei un pistol, și-a luat un rucsac din portbagaj, apoi a intrat într-o clădire aparent părăsită, iar noi l-am urmat. Aflați înăuntru, tata a scos din rucsac o cutie sigilată pe care a așezat-o în mijlocul încăperii. În clipa următoare totul era negru.
    Am deschis cu greu ochii și am văzut totul în ceață pentru câteva secunde. Apoi am realizat că mâinile și picioarele îmi erau legate cu o sfoară. M-am zbătut în încercarea de a mă dezlega, dar fără rezultat. Eram atât de slăbit încât abia mai țineam ochii deschiși. Am văzut în fața mea o siluetă înaltă care se apropia din ce în ce mai mult. Era un bărbat de vreo 40-45 de ani, puțin încruntat, care ținea în mână un pistol.
    - Vorbește sau îl voi folosi! a strigat, apoi mi-a dat o palmă peste față.
    Nu înțelegeam ce se întâmpla. Știam doar că eram foarte amețit — probabil că fusesem injectat.
    - Lasă-l, el nu știe nimic! a urlat tata la acel bărbat, care acum se apropia de el cu o privire plină de ură.
    - Îndrăznești să comentezi, idiotule?
    Tata nu a mai scos niciun cuvânt. Mă privea pe furiș și îi puteam citi frica din ochi.
    - V-am dat ce ați vrut! De ce nu ne lăsați acum în pace?
    - Banii nu sunt de ajuns.
    Încercam din răsputeri să dezleg sfoara când am observat că tipul înalt începuse să toarne benzină prin încăpere. Am realizat ce voia de la tata. Banii nu erau de ajuns, trebuia ca el și familia lui să plătească cu viața. Am observat că tipului îi căzuse un briceag din buzunar, așa că m-am străduit să îl iau fără să fiu văzut. Am tăiat sfoara care îmi strângea încheieturile, apoi mi-am eliberat și picioarele. Exact în momentul în care tipul se pregătea să scoată un chibrit din cutie, am alergat spre el, i-am dat capul pe spate și i-am tăiat gâtul. Mi-am privit apoi părinții pentru a mă asigura că erau bine. Mama era terorizată. Deși salvasem viețile tuturor, nu suporta să își vadă fiul omorând un om.
    I-am dezlegat pe ai mei și ne-am îndreptat spre ieșire, însă chiar atunci capul mamei mele a fost străpuns de un glonț. Tata m-a tras după un zid, salvându-mă de la moarte. Din păcate însă, din spatele nostru a apărut un alt tip înarmat, care l-a prins pe tata și i-a pus pistolul la tâmplă.
    - Fiule, fugi, mi-a șoptit.
    - Tată... Nu te pot lăsa aici...
    - Doar pleacă!
    Am înghițit în gol și am început să alerg cât de repede puteam. Am sărit peste gardul care înconjura clădirea, apoi m-am îndreptat către cea mai apropiată stație de poliție. Așteptând ca semaforul să se facă verde, o mașină a oprit lângă mine, iar șoferul mi-a făcut semn să intru. Era Alex, un vechi prieten al tatei.
    - Ce cauți aici? Unde e Arthur?
    - Tata... A fost împușcat. La fel și mama. Mi-a spus să fug.
    - Rahat! a țipat el.
    Am putut observa în ochii lui câteva lacrimi care stăteau să curgă.
    - Și unde mergeai acum?
    - La poliție.
    - Nu! Să nu faci asta. Altfel vor veni după tine.
    Mi-am lăsat privirea în jos și m-am chinuit să nu plâng.
    - Cât despre ai tăi... Voi face rost de cadavrele lor. Acum mergem la mine acasă.
   
                                ***
   
    Am îngenunchiat lângă sicriele lucioase care adăposteau trupurile neînsuflețite ale celor care mi-au dat viață. Fiind o persoană destul de puternică emoțional, plângeam destul de rar, însă în acel moment nu am mai putut rezista și am dat frâu liber lacrimilor. Alex s-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe umăr, strângând ușor. Nici el nu suporta pierderea celui mai bun prieten, însă reușea cumva să își țină lacrimile în frâu.
    Înmormântarea a decurs ca oricare alta. Au fost cele mai oribile clipe din viața mea. Acum nu mai aveam părinți. Eram orfan. Orfan... precum micuța mea Elise, pe care o lăsasem singură și neajutorată. "Ce s-a ales oare de ea?" mi-am spus în gând. Trebuia să aflu.
    - Mă voi întoarce la tine, Elise, am șoptit. Îți promit.