Psycho [In curs de editare]

4. Singură

    - Te rog să semnezi aici, aici și... aici.
    Am luat teancul de bani de pe tejghea, l-am îndesat în rucsac și am șters-o. În stație, oamenii se uitau pe furiș la mine, iar fețele li se întristau. Devenisem faimoasa "fiică a (sin)ucigașului de pe Aleea Faulkner". Trecuseră mai bine de șase luni de la incident, dar lumea încă mă trata ca în prima zi. "Oh, biata fetiță, trebuie să se simtă oribil". Da, mă simțeam chiar oribil. Însă viața mea parcă revenea la normal. Mătușa Iris a acceptat să aibă grijă de mine până voi deveni majoră. Locuiam cu ea, primeam hrană și bani de buzunar în schimbul treburilor casnice. Am revenit și la școală, la care renunțasem după plecarea mamei în străinătate, pe motiv că eram prea deprimată.
Viața mea chiar era bună, însă nu există bine fără rău și invers. Psihic, eram un dezastru. Viața socială era ceva inexistent pentru mine. Nu că aș fi avut vreodată mulți prieteni, dar după moartea părinților mei, nimeni nu a îndrăznit să mă abordeze. Însă eu îmi vedeam de ziua mea, de antidepresivele mele și de jurnalul tatei, pe care până la urmă am reușit să îl iau - prin metoda violentă. Nu am îndrăznit să citesc din el, însă mi-am propus să o fac și pe asta într-o zi. Până atunci, trebuia să mă pregătesc pentru școală.

             ***

    M-am trezit la 6:30, mai obosită decât atunci când m-am pus la culcare. Astăzi urma să mă întorc la școală. M-am ridicat cu greu din pat, mi-am lăsat părul pe spate și m-am îmbrăcat cu ce am apucat - un tricou cu Korn și niște blugi. Nu mi-a luat mult să mă aranjez, așa că am apucat să și mănânc ceva, cu mare greu, ca să pot lua antidepresivele.
Am ieșit din casă și am pornit spre școală. Deoarece stăteam acum la mătușa mea, chiar în celălalt capăt al orașului, a trebuit să iau autobuzul. Ajunsă la clădirea albă, înaltă, înspăimântătoare, am intrat în clasă, iar vocile colegilor au început să răsune.
    - Uite-o pe Elise! Cică tatăl ei i-ar fi ucis mama, apoi s-a sinucis, a șoptit o tipă care avea fața plină de farduri.
    - Doamne, biata fată, i-a răspuns colega ei, la fel de machiată ca și ea.
    - Hai, fii serioasă, să ai totuși așa o familie...
    - Tăceți, măi! Poate se va enerva și o să vă omoare! Pfff...
    Da, mereu mi-am iubit colegii și mai ales glumele lor. M-am pus pe scaun, cu capul pe bancă. Abia așteptam să treacă orele acelea de tortură.
    - Bună dimineața copii! răsună vocea profesoarei de geografie; iar intrase în clasă înainte să sune clopoțelul. E toată lumea prezentă?
    - Lipsește Marry, a răspuns șefa clasei cu o voce pițigăiată.
    - E bolnavă sau ce a pățit?
    - Probabil tatăl Elisei i-a făcut ceva, spuse un coleg cu chef de glume proaste.
    - Jack, nu e amuzant!
    Orele au trecut destul de repede, având în vedere faptul că nimeni nu avea curaj să mai spună ceva despre mine de față cu profesorii. Pauzele, însă, au fost groaznice și păreau să nu se mai termine. Niciodată nu m-am simțit așa aiurea.
    Venise în sfârșit și timpul să plec acasă. Am luat autobuzul, care era aglomerat ca de obicei. M-am așezat pe un scaun, mi-am pus căștile în urechi și l-am lăsat pe Corey să îmi alunge tristețea. Când am ajuns acasă, am mâncat pe fugă vreo trei șnițele - dacă mâncam mai mult, vomitam - și mi-am luat medicamentele, apoi am mers în noul meu dormitor - fostul dormitor al vărului meu, decedat în armată. Astăzi era o zi specială - urma să citesc jurnalul ta... monstrului aceluia nenorocit. Am scos jurnalul de sub o scândură care se desprinsese din cauza vechimii, m-am întins în pat și am deschis la prima pagină.

    "5 august 1994
     Nenorocitul de copil a supraviețuit. Se pare că o căzătură pe scări nu e de ajuns ca să moară. Mă așteptam să fie mai slabă decât dragul meu fiu, pe care nu îl voi cunoaște niciodată, dar această mucoasă nu cedează ușor. Dacă nu a murit în burta maică-sii, o să moară după naștere."

    Deci a vrut să mă omoare înainte să mă nasc. Gândindu-mă la copilăria mea, am început să plâng. Mă simțeam oribil și aveam nevoie de ceva care să mă calmeze, însă mătușa Iris se părea că prevăzuse un astfel de moment și a ascuns toate obiectele ascuțite. "La naiba!" am strigat, în timp ce am început să îmi dau pumni. Am continuat să fac asta până când ușa dormitorului s-a deschis. Era mătușa Iris, care se năpustise asupra mea ca să mă oprească din a mă lovi singură.
    - Elise, încetează! începu ea să urle. Nu e bine ce faci, oprește-te!
    A reușit să îmi imobilizeze mâinile, iar eu m-am liniștit brusc.
    - Ridică-te, trebuie să vorbim.
    Uram aceste cuvinte, mereu prevesteau răul.
    - Ascultă-mă. Din păcate, vei fi pe cont propriu de acum. Eu nu mai pot avea grijă de tine.
    - Știam eu! Mă urâți cu toții! am strigat printre lacrimi, pregătindu-mă să ies din cameră.
    - Așteaptă! Nu e vina ta, El... Doar că sunt nevoită să mă mut la vechea casă pentru că...
    - Ăsta e doar un afurisit de motiv să mă lași baltă! o întrerup eu. Mama te-ar urî pentru asta dacă n-ar fi moartă!
    Nici nu am terminat de vorbit, că am simțit o lovitură puternică peste obrazul stâng.
    - Să nu o bagi pe sora mea în asta! mi-a spus ea cu lacrimi în ochi, apoi s-a ridicat și a ieșit din dormitor.
    Așadar, tot binele se terminase. Din acel moment eram pe cont propriu.
Am scos valiza de sub pat și am împachetat toate hainele și încălțămintele, câteva romane polițiste găsite în dormitorul răposatului meu văr, câteva albume de la Guns și niște gustări pe care le furasem cu o seară în urmă din bucătărie. Și, nu în ultimul rând, medicamentele.
    Eram gata de plecare. Mai trebuia doar să îmi iau adio. Am rupt o foaie goală dintr-un caiet la întâmplare și am început să scriu, cu lacrimi în ochi:

    "Dragă mătușă Iris,
     Vreau să îți mulțumesc pentru aceste luni în care ai avut grijă de mine. Acum, însă, văd că nu mai reziști cu un copil-problemă ca mine. E ok, nu îți port pică. Înțeleg faptul că nimeni nu mă vrea.
Eu voi fi plecată pe când termini de citit asta. Îți cer doar să ai grijă. Lumea e un loc oribil. Baftă cu noua ta viață!
          - E."

    Am așteptat lăsarea serii. Nici măcar nu am luat cina - nu mai voiam să o văd pe mătușa, ar fi îngreunat situația. Am lăsat biletul pe măsuța din hol, apoi am ieșit pe fereastră. Era noapte și trebuia să am grijă, însă eram pregătită pentru orice. Am luat ultimul autobuz - cel de 22:30 - și m-am îndreptat către vechea mea casă.