Psycho [In curs de editare]

26. Trecut

    - Idiotule! am strigat din răsputeri.
    - Elise, stai!
    Am trântit ușa dormitorului și am scos o valiză de sub pat, pe care am început să o umplu cu lucruri personale. Ușa s-a deschis larg, iar el a rămas nemișcat în prag. Mă privea speriat și avea lacrimi în ochi.
    - Elise, îmi pare rău...
    L-am ignorat. A continuat să mă implore să mă opresc, dar eu nu mai aveam puterea să îl iert. Am ieșit din dormitor trăgând rucsacul după mine și am mers în bucătărie, de unde am luat niște mâncare. În acest timp, el s-a aruncat zgomotos pe canapea și a oftat puternic.
    M-am îndreptat către ușă, însă el s-a ridicat rapid și mi-a blocat calea.
    - Elise, te rog..., a spus aproape plângând. Nu putem rezolva asta cumva?
    - M-ai mințit timp de aproape un an! Acum îmi ceri să te iert?
    Am început să tremur de nervi.
    - Îmi pare atât de rău... Dar era pentru binele tău, înțelege!
    - M-am săturat de scuza asta, am țipat, iar în același timp i-am dat o palmă peste față — cedasem din cauza nervilor. Toți își permit să facă rău unei persoane și cred că vorba asta îi va scuti de răspundere. Ei bine, nu e așa!
    - Elise...
    - Dă-te! am țipat din nou și am încercat să îl proptesc din fața ușii împingându-l.
    În acel moment m-a prins de încheieturi și m-a privit în ochi. Ochii săi de un albastru profund emanau tristețe și durere. Pupilele îi erau dilatate, acoperind aproape tot oceanul. Fața îi era roșie și plină de lacrimi, iar felul în care respira te făcea să crezi că era pe moarte.
    Am stat așa câteva secunde lungi în care am reușit să mă calmez.
    - Nick..., am spus cu o voce răgușită și plină de compasiune. Te rog, dă-mi câteva zile.
    - Unde vei merge? Nu vreau să fii în pericol...
    - Voi fi bine. Am vorbit cu Maddy, mă va găzdui ea.
    - Ești sigură?
    - Nick, nu îți mai face griji.
    Apoi l-am sărutat scurt pe buze și am ieșit pe ușă. Am părăsit clădirea și am urcat în taxi-ul parcat în fața mea.
    Totul a început în urmă cu câteva zile. Întorcându-mă de la școală, am luat-o pe o scurtătură — un spațiu de trei sau patru metri dintre două blocuri. Trecusem pe lângă un tomberon când am văzut un ziar vechi și murdar pe jos. Din curiozitate m-am aplecat să citesc ce scria. Am rămas șocată la vederea primei pagini. Era o fotografie cu mine. M-am uitat mai bine, crezând că visez sau că nu văzusem ce trebuia, însă nu mă înșelasem. Chiar eram eu.
    Am simțit cum îmi pierdeam echilibrul, așa că m-am sprijinit de un perete. Capul începuse să mă doară, iar mâinile îmi erau amorțite. Respiram greu și zgomotos și încercam să mă trezesc din coșmar, însă din păcate totul era real. Am închis ochii și am început să văd imagini oribile: o femeie într-o baltă de sânge, un cap atârnând, oameni arzând de vii...
    Am rămas acolo un timp îndelungat, după care am reușit să mă ridic și să mă îndrept spre casă. Am ajuns rapid în apartamentul gol — Alex era la serviciu, iar Nick la meditații — și am început să răscolesc printre lucruri în timp ce plângeam în hohote. Voiam neapărat să știu dacă totul era adevărat.
    După un timp am reușit să găsesc doar jurnalul lui Nick. Mă simțeam prost să îl citesc, dar voiam să îmi ating țelul. Am deschis la prima pagină și am citit. În primele însemnări povestea zilele în care eram în comă. Le-am citit cu atenție și mi-a fost greu să mă abțin din plâns. În continuare am găsit o pagină în care își exprima regretele că m-a mințit. Era tot ce îmi trebuia. Am rupt pagina respectivă, am subliniat cuvintele cheie și am pus-o în buzunarul pantalonilor.
    În zilele următoare nu i-am spus nimic lui Nick. Voiam să văd dacă observase. De asemenea, amintirile începeau să revină. Totul părea un coșmar. Trecutul meu oribil ieșea la suprafață. Îmi aminteam fiecare lucru făcut, fiecare lacrimă vărsată, fiecare tăietură... Tot. În mintea mea era numai durere. Totuși am reușit să îmi ascund suferința transpunând-o în desene. 
    Până la urmă, Nick a observat lipsa paginii din jurnal. În acea zi, și anume cea în care am plecat din apartament, era palid și arăta speriat. 
    - Nick, ai pățit ceva? l-am întrebat cu o grijă prefăcută.
    - Nu, sunt bine.
    - Sigur? am insistat.
    - Elise... Tu ai fost? m-a întrebat după câteva secunde de tăcere.
    Am dat din cap în semn de aprobare și am scos bucata de hârtie din buzunar. 
    - E adevărat? l-am întrebat privind foaia mototolită. 
    El a început să tremure. L-am privit dezgustată, iar cearta a început.
                                                                                                    ***

    - Și ce s-a întâmplat cu el? m-a întrebat Maddy îngrijorată.
    - I-am spus că am nevoie de câteva zile. Dar încă mai suntem împreună... Cred.
    Am început să plâng, iar ea m-a strâns în brațe. 
    De când am cunoscut-o, devenisem prietene foarte bune și, în ciuda repulsiei mele față de oameni, simțeam că pot avea încredere în ea. Totuși nu i-am spus adevărata poveste. Cine ar sta lângă o nebună?
    Am petrecut întreaga zi ascultând muzică, desenând și mâncând junk food și pizza. De asemenea, berea a fost prezentă — puțin alcool mă ajuta să fac față durerii.
    Următoarele zile au fost destul de monotone. Școală, acasă și din nou. Însă având parte de compania lui Maddy, nu mă puteam plânge. Cât despre Nick, la școală făceam orice pentru a-l evita, acasă îi ignoram apelurile și mesajele deși eram tentată să îi răspund. Eram confuză și nu mai știam ce să fac. Îmi doream să dau timpul înapoi și să rezolv situația.