Psycho [In curs de editare]

17. Nu sunt nebună

    Elise's POV
    Eram încă legată de patul tare care îmi rupea spatele. Stăteam acolo de două zile. Abia mâncasem, iar singura mișcare pe care o puteam face era mersul la baie, adică de două sau trei ori pe zi. Picioarele îmi erau amorțite din cauză că nu mă mișcasem de mai mult de 6 ore.
    Am început să plâng, însă nimeni nu mă auzea. Eram singură în cameră. Am închis ochii și am inspirat adânc cu intenția de a mă calma, însă în mintea mea apărea doar Nick, de care îmi era foarte dor. Am oftat prelung în timp ce priveam tavanul alb care părea că mai avea puțin și cădea pe mine.
    - De ce trebuia să fie așa? am spus aproape șoptind în timp ce lacrimile îmi curgeau pe obraji.
    Dar nimeni nu îmi răspundea. Eram doar eu în micuța cameră abia luminată de razele lunii. Ascultam ticăitul infinit al ceasului de pe perete și încercam să îmi eliberez mintea de orice gând — eșec total.
    Am tresărit la auzul unei uși care s-a deschis. Mi-am întors capul, mi-am fixat privirea pe ușă și am văzut două siluete intrând în cameră. Păreau să fie un doctor și o asistentă. Unul dintre ei a apăsat pe întrerupător, iar în clipa următoare camera s-a umplut de o lumină puternică și orbitoare, ochii mei fiind afectați fiindcă erau obișnuiți cu întunericul.
    Doctorul s-a apropiat de mine și m-a privit cu un oarecare dispreț. Mi-a eliberat mâinile și picioarele din strânsoarea puternică, apoi mi-a făcut semn să mă ridic din pat. Am făcut întocmai și mi-am lăsat toată greutatea pe picioarele slabe, care abia mă susțineau deoarece îmi erau amorțite, dar și din cauza lipsei de mâncare. Mi s-au acordat câteva secunde în care m-am dezmeticit după un sfert din zi petrecut nemișcată.
    - Aici e baia. Fă un duș, apoi ia asta pe tine, mi-a ordonat doctorul în timp ce a deschis o ușă albă și mi-a întins un halat de aceeași culoare.
    Am intrat în baie și am închis ușa în urma mea. M-am dezbrăcat de hainele murdare și am rămas goală în fața oglinzii uriașe de pe ușă. Ceea ce vedeam mă întrista și îmi provoca scârbă în același timp. Părul îmi era murdar și încâlcit, pielea era aproape albă, iar scheletul era la vedere. Chiar dacă era corpul meu, îl uram. M-am prăbușit pe podea, sprijinindu-mă în coate, și am început să plâng încercând să nu mă fac auzită. Am fost întreruptă de o bătaie în ușă.
    - E totul bine acolo? m-a întrebat asistenta cu un ton rece.
    - Da..., i-am răspuns suspinând.
    M-am ridicat de pe podeaua rece ca gheața și am pășit ușor în duș. Am dat drumul apei, iar atingerea bruscă a acesteia m-a făcut să tresar. Deși apa nu era fierbinte, așa cum îmi plăcea mie, mă bucuram că puteam să fac un duș care să mă liniștească și să mă împrospăteze. M-am spălat rapid pe corp și pe păr, apoi am oprit apa, am ieșit din duș și mi-am uscat pielea cu prosopul moale. Am îmbrăcat halatul primit, apoi am deschis încet ușa și am pășit timidă în cameră unde doctorul și asistenta mă așteptau. Mi-au luat hainele și le-au pus într-un sac.
    - Perfect, acum e timpul să te mutăm, a spus doctorul.
    Să mă mute? Deja știam ce mă așteaptă.
    M-am îndreptat spre ușa lângă care stătea doctorul, însă cineva m-a prins de braț.
    - Mai întâi trebuie să ne asigurăm că nu vei încerca să scapi, mi-a spus asistenta, după care mi-a administrat un calmant cu ajutorul seringii.
    Organismul meu era extrem de slăbit din cauza dozelor de calmant acumulate pe parcurs. De asemenea, nu le înțelegeam grija. Chiar dacă aș fi încercat să scap, nu aveam nicio șansă. Așadar, singura explicație rațională care îmi venea în minte era că personalul iubea să vadă pacienții ca pe niște legume. Oribil. În doar câteva secunde am simțit cum oboseala mă cuprinde, iar tot corpul mi-a amorțit de parcă eram paralizată, astfel că mi-am pierdut echilibrul. Brațele puternice ale doctorului m-au prins la timp și m-au așezat pe un scaun cu roți.
    Am simțit cum eram împinsă spre ieșire. Am ieșit pe un culoar luminat puternic și aglomerat. Priveam oamenii — doctori, asistente, pacienți — iar ei mă priveau pe mine. Mă simțeam umilită. Totul se învârtea în jurul meu și aveam impresia că pluteam. Nu puteam să mă mișc aproape deloc. Reușeam doar să îmi mișc capul pentru a studia împrejurimile.
    După aproximativ două minute am simțit cum sunt ridicată de pe scaun și dusă în brațe. Aveam ochii închiși și nu îi puteam deschide din cauza oboselii, așa că nu vedeam unde mă duceau. Brusc am realizat că eram întinsă pe o suprafață tare. M-am străduit să deschid ochii și am zărit o siluetă ieșind din cameră și ușa închizându-se. M-au lăsat singură din nou.
    Am reușit cu greu să mă sprijin în coate pentru a mă uita în jur. Eram într-o încăpere lipsită de ferestre, luminată artificial. Singurele obiecte aflate în cameră erau patul și o toaletă. Într-un colț am putut vedea o cameră pe care probabil o foloseau pentru a mă monitoriza. Am început să tremur și să respir greu din cauza fricii.
    Cu toate puterile rămase m-am așezat pe o parte, am dus genunchii la piept și am început să plâng. Îmi era dor de mama, de Nick, de viața normală pe care o aveam înainte de moartea bunicii. Voiam doar să mă trezesc din coșmarul acela. Cu o voce stinsă și răgușită am reușit să pronunț câteva cuvinte:
    - Nu sunt nebună...