Psycho [In curs de editare]

19. Foc

    După încă o oră petrecută pe acoperiș gândindu-mă la cum să o salvez pe Elise, am renunțat. Mă omora gândul că nu puteam face nimic, însă totul părea imposibil de realizat și rămăsesem fără idei.
    M-am ridicat de pe marginea clădirii, apoi am intrat în interiorul ei printr-o ușă de metal, am luat un lift până la parter și am plecat.
    Mă plimbam pe bulevardul aglomerat când două mașini de pompieri, grăbite și cu sirenele pornite, au trecut pe lângă mine. Atunci mi-a venit o idee. Foc. Un incendiu era singura cale prin care Elise putea să iasă din clădire. Era și riscant, ce-i drept. Puteam să o salvez sau să... Nici gând. Așa ceva nu se va întâmpla. Însă ca planul meu să funcționeze, aveam nevoie de un plan al clădirii și de locația camerei în care era închisă Elise. Trebuia să mă grăbesc.

    Elise's POV
    Stăteam așezată pe patul inconfortabil, cu genunchii la piept și bărbia pe aceștia, și mă holbam la colțul camerei. Începusem să mă obișnuiesc cu viața mizerabilă de aici, iar speranța de a ieși se stingea ușor, ca flacăra unei lumânări, ajunsă la capăt de drum.
    Brusc am început să aud niște urlete de spaimă și disperare care mi-au atras atenția. Mi-am îndreptat privirea înspre ușă, apoi m-am ridicat încet din pat și am pășit spre ea. Mi-am lipit urechea de PVC-ul alb și rece care mă despărțea de libertate, încercând să descifrez ce se vorbea de cealaltă parte a ușii.
    - Nu mai zăbovi! Cheamă odată pompierii! am reușit să descifrez cu greu cuvintele unui bărbat.
    - I-am chemat deja! i-a răspuns o femeie, speriată.
    Pompieri? De ce să cheme pompierii?
    Am primit și răspunsul la întrebare. Prin spațiile minuscule dintre ușă și pereți au început să pătrundă firicele de fum. La vederea lor am rămas fără glas. M-am forțat să strig, dar din gură nu-mi ieșeau decât niște sunete înfundate. M-am dat câțiva pași în spate, șocată de ceea ce știam că urma să se întâmple. Am revenit apoi lângă ușă și am început să o lovesc cu intenția de a atrage atenția cuiva.
    După 5 minute de bătut cu pumnii și picioarele în ușă, am realizat că puteam să renunț. Nu mă auzea nimeni, sau probabil că m-au auzit, dar nu le păsa de soarta mea.
Fumul ocupase tot mai mult încăperea în care mă aflam, făcându-mi ochii să lăcrimeze. Trebuia să găsesc rapid o cale de scăpare dacă voiam să rămân în viață.  Să rămân în viață...? Ce rost ar avea? Un gând mi-a străbătut mintea. De ce m-aș mai fi chinuit să trăiesc? Oricum aș fi ajuns să fiu închisă din nou. Asta era calea mea de scăpare dintr-o lume îngrozitoare. Mi se oferea o șansă, iar eu trebuia să aleg rapid: să rămân aici sau să încerc să scap? Am zâmbit cu colțul gurii în timp ce mă întorceam în pat...

    Nick's POV
    În drumul meu spre apartamentul lui Alex am trecut pe lângă un magazin de electronice. Numeroase modele de televizoare erau așezate în vitrină, iar pe toate era difuzat același post - știrile locale. Nu eram un mare fan al acestora, ba chiar le uram uneori, însă ceea ce apărea pe ecrane m-a lăsat împietrit și mi-a transmis mii de fiori în tot corpul. Sanatoriul a luat foc.
    Nici nu am stat să procesez ceea ce tocmai citisem, că am luat-o la fugă înspre marginea orașului. Nu îmi venea să cred ce întorsătură au luat lucrurile. Eram speriat și al naibii de îngrijorat pentru Elise. La naiba! Trebuia să ajung cât mai repede posibil.

    Elise's POV
    Simțeam cum fumul greu îmi inunda plămânii. Era chinuitor, dar în același timp plăcut. Gândul că voi fi într-un loc mai bun mă motiva să stau acolo, să renunț la lumea asta. Simțeam că procedez bine, însă ceva parcă mă trăgea înapoi, mă lega de lumea asta.
    Stăteam întinsă pe podeaua rece, încercând să îmi imaginez cum ar arăta acel loc mai bun. Singura idee, și cea mai plăcută, de altfel, era aceea că voi pluti în gol, într-un loc întunecat și pustiu — fără durere, fără amintiri. Acolo, nimeni nu m-ar putea răni, nu aș fi nevoită să suport greutățile vieții și, cel mai bine, aș fi lăsată în pace pentru totdeauna.
    Eram pregătită pentru somnul veșnic când, de nicăieri, a apărut în fața mea un chip familiar. Doi ochi profunzi și albaștri ca oceanul mă priveau intens, dar cu o oarecare milă, iar șuvițe brunete îi acopereau parțial chipul. Buzele pline și uscate se mișcau formând cuvinte care se pierdeau în vid. Tipul îmi părea cunoscut, însă starea pe care o aveam nu mă lăsa să îmi amintesc numele lui. Apoi l-am văzut plecând. Am încercat să mă ridic și să merg după el, însă nu puteam să îmi controlez corpul. Am vrut să îl strig, dar nici asta nu am reușit.
    Brusc am simțit cum trupul mi se ridică de pe podea, de parcă aș levita. Auzeam o voce, însă nu reușeam să înțeleg ceea ce spunea. Răsuna în capul meu ca un ecou. Apoi totul dispăruse. Nu simțeam nimic, nu vedeam nimic, nu auzeam nimic. Murisem. Sau cel puțin așa credeam.

    Nick's POV
    După 15 minute de alergat continuu — nu am reușit să fac rost de un taxi — am ajuns în sfârșit la sanatoriu, sau cel puțin la ce mai rămăsese din el. În fața clădirii pe jumătate arsă se aflau două mașini de pompieri și patru ambulanțe. Lângă acestea, zeci de pacienți erau adunați în grupuri păzite de doctori, iar alții erau tratați în interiorul vehiculelor.
    - Hei, tu! Cine ești și ce cauți aici? m-a abordat un bărbat de vârstă mijlocie pe un ton violent.
    - Eu... Am aflat de incendiu și am o cunoștință aici.
    - Măcar există cineva căruia îi pasă..., a spus trist, apoi m-a bătut pe umăr și a plecat.
    Mi-am îndreptat privirea înapoi spre rămășițele clădirii care nu mai ardeau datorită pompierilor. L-am văzut pe unul dintre ei ieșind cu o persoană în brațe. Un trup plăpând, de fată — părea că leșinase. Apoi i-am văzut părul turcuaz, iar ultimii ani ai vieții mele mi-au trecut prin fața ochilor ca un film. Parcul, pădurea, copacul nostru, casa ei, vacanța, marea, ultima seară împreună...
    - În sfârșit..., am șoptit cu lacrimi în ochi.