Psycho [In curs de editare]

18. Coșmar

    - Nu sunt nebună..., am continuat să repet printre suspine aceste cuvinte, precum un refren.
    Eram singură și mă simțeam în pericol, dar nimeni nu mă putea salva de la această soartă — până la urmă mi-o făcusem cu mâna mea. Eram izolată de lumea de afară, de aerul curat, de lumina soarelui... Urma să petrec o parte din viața mea într-o cameră aproape goală, cu pereți albi și fără ferestre, ocupată numai de câteva obiecte și de un om aproape mort care zăcea în pat și își plângea de milă.
    Priveam intens peretele alb pe care se afla un ceas roșu, simplu — probabil unul dintre singurele lucruri care aveau să îmi țină mintea ocupată, în afară de nesfârșitele gânduri care mă frământau. Mă concentram pe acele negre ale ceasului care arătau ora 3 dimineața. 3 și 5 minute, 3 și 10... Și așa a trecut noaptea mea — numărând minutele. Mă bucura ideea că cel puțin puteam să țin evidența timpului și consideram asta un lucru util. Organismul meu a cedat după aproape jumătate de oră de numărat și am căzut într-un somn profund.
    Dimineața următoare am fost trezită de vocea seacă a unui angajat care servea mâncarea pacienților, care probabil era mai mult decât plictisit de slujba lui monotonă. Am privit ceasul — 7 fix. M-am ridicat cu greu din pat și m-am îndreptat către ușă pentru a-mi lua tava cu mâncare așezată pe podea. Mă întrebam cum a ajuns acolo. Am analizat ușa și am constatat că tava a fost introdusă printr-o mică trapă care putea fi deschisă doar din exterior. Interesant mecanism.
    M-am așezat pe pat, mi-am pus tava de metal în poală și am început să mă holbez la ea. Mic dejunul meu consta într-o felie de pâine prăjită cu unt, un ou fiert și un banal pahar cu apă. Nu aveam deloc poftă de mâncare, însă eram conștientă că trebuia să mă hrănesc dacă nu voiam să mor de foame.
    Am luat în mână felia de pâine și am îndreptat-o lent spre gură, de parcă eram scârbită de ea. Am luat o mușcătură mică și am mestecat-o mai mult decât era nevoie, apoi am înghițit-o cu greu. Mă simțeam groaznic. Mâncarea avea un gust oribil — parcă mâncam carton. Am luat o înghițitură de apă pentru a ajuta mâncarea să alunece mai ușor pe gât. Apoi am mai luat câteva guri, iar brusc am început să simt o senzație deranjantă și familiară în zona stomacului. Îmi venea să vomit. Corpul meu refuza să digere mâncarea. Am alergat către toaletă, am ridicat capacul și am dat afară puțina mâncare pe care o aveam în mine.
    Lacrimi sărate îmi curgeau șiroaie pe obraji din cauza tristeții, dar și a neplăcerii fizice create, iar în capul meu era o dezordine totală. Mă simțeam ca într-un coșmar din care nu reușeam să mă trezesc. Nu puteam să mănânc, abia reușeam să dorm, iar tot ce îmi rămânea de făcut pentru a-mi ocupa timpul era să-mi plâng de milă sau să privesc secundele trecând.
    M-am întors în pat și, cu un gest rapid, am aruncat tava cu mâncare de cealaltă parte a camerei, iar impactul acesteia cu peretele a inundat încăperea cândva tăcută într-un zgomot metalic prelung. M-am întins pe pat, cu spatele lipit de peretele rece, și am continuat să plâng.

    Nick's POV
    În mintea mea se afla doar biata Elise. Mă gândeam tot timpul la ea, la soarta ei... Îmi era greu să cred și să accept că acea fată simpatică și nevinovată de care m-am îndrăgostit, pe care o priveam pe furiș la școală de câte ori aveam ocazia, pe care o îmbrățișam când aveam nevoie, pe care o sărutam cu atâta pasiune, a devenit... un monstru. Era puțin exagerat să o numesc așa, însă tot eram uimit de faptul că ea a fost în stare să ucidă.
    Mi-am aprins o țigară și am tras adânc în piept fumul, apoi l-am expirat. Îmi balansam picioarele și priveam în jos admirând priveliștea înfiorătoare. Stăteam pe acoperișul unei clădiri de 15 etaje fumând și fredonând melodii de la Metallica. Ceva normal, nu?
    După nici 5 minute am terminat țigara și am aruncat filtrul. L-am privit căzând în gol. M-am pus în locul lui, iar prin minte mi-au trecut lucruri înfiorătoare. Dacă eram eu cel care cădea, cu siguranță acum eram un cadavru strivit și plin de sânge, zăcând pe asfalt sau pe capota unei mașini. Mi-am aprins încă o țigară și am inceput să meditez asupra unui plan de a o scoate pe Elise din infernul în care se afla. Eram singura ei șansă.