Achim

Capitolul 27

            Am ajuns in camera mea,plangeam in hohote,plangeam pentru ca uram tot ce simteam,uram ca mi-am pierdut iar un prieten bun,toate sentimentele pe care le simteam acum erau terifiante,imi venea sa urlu,sa arunc tot ce imi sta in cale,iar in acelasi timp imi doream doar sa ma asez in pat cu fata in perna si sa plang,nu imi doream sa ranesc vreodata pe cineva,prefer sa fiu ranita decat sa ranesc,pentru ca in momentul in care mi-am dat seama ca eu am ranit pe cineva am inceput sa ma simt ca ultimul om.

  In aceste momente as fi avut nevoie de Achim,simteam nevoia arzatoare sa il am aproape sa ma ia in brate,era unicul care m-ar fi putut face sa ma simt bine.De ce a trebuit sa plece?Daca nu ar fi plecat nimic din toate astea nu s-ar fi intamplat,daca el nu pleca,poate ca totul era exact ca inainte sa il cunosc.Cum pot sa ma gandesc la asa ceva?Nimic nu ar mai fi fost la fel,toata treaba asta a inceput la petrecerea aia afurisita la care Cora ma tarase.

  Aud usa camerei care se deschide,iar pe ea intra Laura care ma privea ingrijorata.

-Totul e bine Ame?Spune in timp ce se apropie de pat.

-Nimic nu e bine.Spun si ma uit la ea.

-Imi dai voie?Spune ea si se aseaza langa mine in pat si ma strange la pieptul sau exact asa cum facea si mama de cate ori eram trista.

Nu spun nimic doar ma fac comoda in bratele sale.Ma bucuram ca dupa atata vreme insfarsit puteam sa simt putina iubire materna,nu era de la mama,insa ma simteam confortabil.Ii puteam auzi inima cum bate lent,femeia asta transmitea atata iubire si caldura incat faptul ca tata o alesele pe ea dintre atatea ma facea foarte fericita,il iubea nespus de mult pe tata,iar Conor micutul ei asa cum ii spunea,era lumina ochilor ei.Laura imi amintea foarte mult de mama cand venea vorba de blandete si iubire.

-Sti ca imi poti povesti ce s-a intamplat?Spune ea in timp ce ma mangaia usor pe par.
Ii povestisem tot ce ma apasa si tot ce mi se intampla,ea asculta fara sa ma intrerupa in timp ce mainile ei imi mangaiu usor crestetul capului.

-Uneori asa functioneaza dragostea asta,nu iubim inapoi pe cine ne iubeste.Spune Laura cu un glas atat de dulce.

-Urasc tot ce simt.Spun in timp ce ii ascultam bataile inimii,iubeam sa fac asta,o faceam mereu cu mama,de fiecare data ma ajuta sa ma calmez.

-Nu trebuie sa urasti ceea ce simti,uneori in vietile noastre apar oameni care ne fac sa simtim atatea,isi fac un loc important in sufletul nostru,il ocupa pe tot si nu mai e loc de altcineva pe acolo.Insa daca ne dam timp,ne vom vindeca si lipsa acelor persoane nu va mai conta mai deloc,nu vor pleca din inima noastra nicodata,insa nu vor ocupa un loc asa mare acolo.Spune si simteam ca fiecare cuvant venea de la inima ei care a fost ranita acum ceva timp.

-Si ce se intampla daca a trecut o groaza de timp,dar acea persoana e inca acolo,si isi sapa mai adanc radacinile pe zi ce trece in sufletul nostru?Spun si imi ridic putin privirea catre Laura.

-Asta depinde doar de intensitatea cu care am iubit acea persoana,iar daca chiar ai iubit-o,o sa ia multa vreme,sase luni,un an,doi sau poate chiar toata viata pentru ca uneori timpul nu le vindeca pe toate.Spune ea pe acelasi ton cald.

  Nu am mai spus nimic dupa,nu voiam sa distrug momentul,ma simteam prea bine cu toate ca asta imi aminte de mama.

-Imi e dor de ea.Spun si imi arunc privirea inspre poza cu mama de pe noptiera.

-Te inteleg,mereu o sa ii duci lipsa,insa ar trebui sa te gandesti ca locul in care e ea e lipsit de orice pic de suferinta si nu cred ca ii place  sa te vada suferind.Spune Laura in timp ce se uita la poza.

-Imi e dor de ea in fiecare moment,a lasat un gol imens pe care nu o sa il umple nimeni,niciodata.Spun eu inca privind poza.

-Povesteste-mi de ea,daca vrei.Spune Laura si se uita zambind la mine.

-Era o femeie foarte frumoasa,avea un suflet foarte mare,primea pe toata lume in el.Avea acel ceva care te atragea la ea,o iubeai inca de la prima privire.Era grijulie si foarte talentata cand venea vorba de mancare,facea cele mai bune clatite,tot ce facea ea era minunat.Ma privea mereu ca si cum eu eram unica si marea ei iubire si stiu ca ma iubea din tot sufletul ei.Spun pe un ton calm.

-Sunt sigura ca te-a iubit si de acolo de unde e ea acum e foarte mandra ca a crescut un asemenea copil.Esti minunata,la fel ca ea.Spune ea si imi zambeste.

-Tata mereu imi spunea ca ii amintesc de ea,poate de aia inainte sa apari tu,el si-a gasit refugiul in munca,deoarece eu eram aici acasa si de cate ori se uita la mine ii aminteam de ea,iar asta ii facea mai mult rau.Spun mai incet,deoarece acest gand ma intrista.

-Nu vorbi asa,isi gasea refugiul in munca gandindu-se ca poate asa o sa uite ce i s-a intamplat.A facut si o mare greseala deoarece o data ce s-a indepartat de casa,s-a indepartat si de tine.Spune femeia incepand iar sa ma mangaie pe par.

-Ma bucur ca eu si cu el avem o relatie buna acum.Spun zambind.

O jumatate de ora a mai stat Laura cu mine,inainte sa plece a facut un gest care mi-a mai luat din durerea sufleteasca,a fost un sarut in crestetul capului.Achim avea obiceiul sa o faca cand eram trista.
Pupicul Laurei era altfel,era o caldura inexplicabila si iubire,exact ca cel al unei mame pentru copilul sau.Oare chiar asa draga ii eram Laurei?