Îți știu numărul :*

Capitolul 5

Îmi aud propriul ţipăt şocat înainte de a realiza măcar ce s‑a întâmplat. Simt o durere ascuţită în umăr. Îmi simt degetele zdrelite. O siluetă pe bicicletă pedalează grăbit spre capătul străzii. N‑apuc decât să desluşesc un hanorac vechi gri şi o pereche de blugi negri mulaţi înainte ca bicicleta să dea colţul.

Nu mai am nimic în mână. Ce naiba...Îmi privesc uluită mâna goală. A dispărut. Tipul mi‑a furat telefonul. Mama naibii, mi l‑a furat!

Telefonul ăla e viaţa mea. Nu pot să trăiesc fără el. E un organ vital.

-Doamnă, vă simţiţi bine?

Portarul coboară în fugă scările.

-S‑a întâmplat ceva? V‑a rănit?

-Am... am fost jefuită, reuşesc să bâigui.

Mi s‑a furat telefonul.

Scoate un ţâţâit compătimitor.

-Ăştia fac orice pentru bani. Trebuie să fii atent într‑o zonă ca asta...

Nu‑l mai ascult. Am început să tremur toată. Nu m‑am simţit niciodată atât de văduvită şi panicată. Ce mă fac fără telefonul meu? Cum o să pot funcţiona? Îl tot caut involuntar în locul lui obişnuit, în buzunar. Instinctiv, simt nevoia să trimit cuiva un mesaj cu textul „OMG, mi‑am pierdut telefonul!", dar cum naiba să fac asta fără telefon?

Telefonul meu înseamnă toţi ai mei. Prietenii mei. Familia mea. Înseamnă munca mea. Lumea mea. Înseamnă totul. Mă simt ca şi cum cineva m‑ar fi deconectat brusc de la un aparat care mă ţinea în viaţă.

-Vreţi să chem poliţia, doamnă?

Portarul mă priveşte îngrijorat.Sunt prea preocupată ca să‑i răspund. Tocmai m‑a izbit un gând şi mai groaznic. Inelul. Am dat numărul meu de mobil tuturor: femeilor de serviciu, celor care se ocupă de toaletă, personalului de la Marie Curie. Dacă‑l găseşte cineva?Dacă l‑a găsit cineva şi încearcă să mă sune chiar în clipa asta şi nu‑i răspunde nimeni pentru că tipul cu hanorac a aruncat deja cartela SIM în râu?

Oh, Doamne (1)

Trebuie să vorbesc cu recepţionerul. O să le dau numărul de acasă.Nu. Nu‑i o idee bună. Dacă‑mi lasă un mesaj, s‑ar putea să‑l audă Magnus (2)

OK, atunci... atunci... o să le dau numărul de la serviciu. Da.Atâta doar că nu e nimeni la birou azi. Nu pot să mă duc să stau cu orele acolo, pentru orice eventualitate.

Încep să intru în panică serios acum. Totul se duce de râpă.Ca să fie tacâmul complet, când dau fuga înapoi în holul hotelului, recepţionerul e ocupat.

Biroul lui e înconjurat de un grup mare de delegaţi de la conferinţă, care vorbesc despre rezervările de la restaurant. Încerc să‑i prind privirea, sperând c‑o să‑mi acorde prioritate, dar se face că nu mă vede şi mă simt puţin jignită. Ştiu că i‑am răpit destul timp în după‑amiaza asta, dar oare nu realizează în ce criză oribilă sunt?

______________________________

1.Semn că eşti sărac cu duhul.

2.Am dreptul să‑mi acord măcar o şansă să‑l recu‑perez fără ca el să afle vreodată, nu?

-Doamnă.

Portarul a intrat după mine în hol, cu o expresie îngrijorată.

-Putem să vă oferim ceva care să atenueze şocul? Arnold!Cheamă grăbit un chelner.

-Un coniac pentru doamna, te rog, din partea casei. Şi, dacă vorbiţi cu recepţionerul, o să vă ajute să chemaţi poliţia. Vreţi să luaţi un loc?

-Nu, mulţumesc.

Deodată îmi vine o idee.

-Poate ar trebui să sun la numărul meu!

Să‑l sun pe hoţ! Aş putea să‑l rog să se întoarcă, să‑i ofer o recompensă... ce credeţi? Îmi puteţi împrumuta telefonul?Portarul aproape că se dă înapoi când întind mâna spre el.

-Doamnă, cred că e o idee foarte nesăbuită, imi spune sever. Şi sunt sigur că poliţia va fi de acord cu mine că nici nu se pune problema să faceţi aşa ceva. Cred că sunteţi în stare de şoc. Vă rog, luaţi un loc şi încercaţi să vă liniştiţi.

Hmm. Poate are dreptate. Nu ţin morţiş să‑mi dau întâlnire cu un infractor cu hanorac. Dar nu pot să stau jos şi să mă liniştesc; sunt mult prea agitată. Ca să‑mi liniştesc nervii, încep să mă plimb în cerc, bocănind pe podeaua de marmură. Trec pe lângă ghiveciul cu ficus uriaş... pe lângă masa cu ziare... pe lângă un coş de gunoi mare şi strălucitor... înapoi la ficus. E un mic circuit care mă linişteşte şi în timpul ăsta pot să stau cu ochii pe recepţioner, aşteptând să se elibereze.

În hol forfotesc oameni de afaceri de la con‑ferinţă. Prin uşile de sticlă îl văd pe portar întors la postul lui pe scări, ocupat să cheme taxiuri şi să primească bacşişuri. În apropiere se află un japonez îndesat într‑un costum albastru, scoţând exclamaţii furioase în ceea ce pare a fi japoneză şi gesticulând la toată lumea, cu ecusonul de conferinţă atârnat de gât cu un şnur roşu. E atât de mărunţel şi ceilalţi par atât de intimidaţi, încât mai că‑mi vine să zâmbesc.

Coniacul îmi este adus pe o tavă şi fac o scurtă pauză, dându‑l pe gât dintr‑o înghiţitură, apoi îmi reiau plimbarea, urmând acelaşi traseu repetitiv.

Ghiveciul cu ficus... masa cu ziare... coşul de gunoi... ghiveciul cu ficus... masa cu ziare... coşul

de gunoi...

Acum că m‑am mai calmat un pic, încep să clocesc gânduri criminale. Oare tipul în hanorac realizează că mi‑a distrus viaţa? Realizează cât de crucial e un telefon? E cel mai rău lucru pe care i‑l poţi fura cuiva. Cel mai rău.

Şi nici măcar nu era un telefon grozav. Era destul de vechi. Aşa că baftă dacă tipul în hanorac vrea să scrie „B" într‑un mesaj sau să intre pe net. Sper că va încerca şi nu‑i va ieşi figura. Atunci o să‑i pară rău.

Ficus... ziare... coş... ficus... ziare... coş.

Şi m‑a şi lovit la umăr. Ticălosul. Poate dacă‑l dau în judecată aş putea să obţin daune de mili‑oane. Dacă‑l prind vreodată, ceea ce nu se va întâmpla.

Ficus... ziare... coş.

Coş.

Stai aşa.

Ce‑i asta?

Rămân ţintuită locului, privesc fix coşul şi mă întreb dacă cineva îşi bate joc de mine sau dacă am halucinaţii.

E un telefon.