Îți știu numărul :*

Capitolul 6

Rămân ţintuită locului, privesc fix coşul şi mă întreb dacă cineva îşi bate joc de mine sau dacă am halucinaţii.

E un telefon.

În coşul de gunoi. Un telefon mobil.

Va place,nu?
Acum vreau sincer sa stiu care este parerea voastra? A cui credeti ca este telefonul mobil gasit de Nellie?

Clipesc de câteva ori şi apoi mă uit din nou, dar e tot acolo, pe jumătate ascuns între câteva programe de la conferinţă aruncate la coş şi un pahar de la Starbucks. Ce caută un telefon în coşul de gunoi?

Privesc în jur să văd dacă mă observă cineva, apoi îmi strecor cu grijă mâna în coş şi‑l scot de‑acolo. Are câteva urme de cafea pe el, dar altfel pare în regulă. Şi e un telefon bun. Nokia.

Nou‑nouţ.

Mă întorc precaută şi studiez mulţimea din hol. Nimeni nu mă bagă câtuşi de puţin în seamă. Nu sare nimeni exclamând „Iată‑l, telefonul meu!". Şi mă plimb pe‑aici de zece minute. Oricine o fi aruncat telefonul aici, a făcut‑o cu ceva vreme în urmă.

Pe spatele telefonului e un abţibild pe care scrie White Globe Consulting Group, cu litere minuscule, şi un număr. Oare cineva l‑a aruncat pur şi simplu la coş? Să fie stricat? Apăs pe butonul de pornire şi ecranul se luminează. Pare să fie perfect funcţional.
În mintea mea un firicel de voce îmi şopteşte c‑ar trebui să‑l predau. Să‑l duc la recepţie şi să spun „Mă scuzaţi, cred că cineva şi‑a pierdut telefonul". Asta e ce‑ar trebui să fac. Să mă îndrept spre recepţie chiar acum, ca un cetăţean responsabil, cu simţ civic...

Picioarele mele refuză să se mişte. Mâna mea strânge, posesiv, telefonul. Faza e că am nevoiede un telefon. Pariez că White Globe Consulting Group, oricine ar fi ei, au milioane de telefoane.

Şi nu e ca şi cum l‑aş fi găsit pe jos sau la toaletă, nu? Era în coşul de gunoi. Lucrurile aruncate la coş sunt considerate gunoi. Sunt o pradă legitimă. Oricine le poate revendica. Asta e regula.

Mă chiorăsc în coş şi zăresc un şnur roşu, ca acelea purtate de delegaţi. Arunc un ochi spre recepţioner să mă asigur că nu se uită la mine, apoi bag mâna în coş şi scot un ecuson de conferinţă, pe care văd poza unei fete superbe, sub care scrie „Violet Newton, White Globe Consulting Group".

Am o teorie destul de limpede acum. Aş putea să fiu Poirot. Acesta e telefonul lui Violet Newton şi ea l‑a aruncat la coş. Dintr‑un motiv... sau altul.Ei bine, e vina ei, nu a mea.

Deodată, telefonul începe să vibreze şi tresar.

La naiba! A prins viaţă. Începe să sune cu volumul la maxim, şi are la sonerie Single Ladies a lui Beyoncé. Apăs repede pe „Respinge", dar o clipă mai târziu începe din nou, tare şi imposibil de confundat.

Oare nu se poate regla volumul la drăcia asta?

Câteva femei de afaceri aflate în apropiere se întorc şi se uită lung la mine, iar eu sunt atât de stânjenită, încât apăs pe „Răspunde" în loc de „Respinge". Femeile continuă să se uite la mine, aşa că duc telefonul la ureche şi le întorc spatele.

„Numărul apelat nu poate fi contactat", spun, încercând să imit robotul. „Vă rugăm să lăsaţi un mesaj". Asta o să mă ajute să scap de oricine ar fi.

-Unde dracu' eşti? se aude o voce masculină rasată şi sunt cât pe‑aci să scot un chiţăit, uluită că mi‑a mers figura! Chiar crede că vorbeşte cu un robot!

-Tocmai am vorbit cu Scottie. Are un contact despre care crede c‑ar putea face treaba. O să fie ca o operaţie laparoscopică. E foarte bun. Nu lasă nici o urmă.