Îți știu numărul :*

Capitolul 25

— Nu e minunat? E de colecţie. 

— E o bijuterie de familie, adaugă Wanda. 

— Foarte special. 

Paul mă bate blând pe mână. 

— Ceva cu totul unic.Uşa din spate se deschide cu zgomot. 

— Scuze c-am întârziat, se aude o voce bine-cunoscută, piţigăiată. A fost o ziinfernală. 

Lucinda se apropie cu paşi mari, ţinând în braţe mai multe pungi încărcate cumătase. Poartă o rochie bej gen furou, ochelari uriaşi pe cap şi pare chinuită. 

— Părinte! Aţi primit mesajul meu? 

— Da, Lucinda, spune preotul pe un ton exasperat. L-am primit. Mă tem că, orice-arfi, coloanele bisericii nu pot fi vopsite în argintiu. 

Lucinda rămâne ţintuită locului, lăsând să se reverse un val de mătase gri de-alungul culoarului. 

— Nu pot? Ei bine, şi eu ce-ar trebui să fac? I-am promis coloane argintii persoaneicare se ocupă de aranjamentele florale! 

Se trânteşte în strana învecinată.

 — Nunta asta blestemată! Dacă nu e una, e alta... 

— Nu-ţi face griji, Lucinda, dragă, spune Wanda, atingându-i afectuos obrazul. Sunt  sigură că faci o treabă minunată. Ce mai face mama ta? 

— Oh, e bine. 

Lucinda scutură nelămurit din mână. 

— Nu c-aş apuca să mă văd cu ea, sunt prinsă până-n gât cu asta... Unde-o fiafurisita de Clemency? 

— Am rezervat maşinile, apropo, intervin repede. Totul e rezolvat. Şi cu confetti şi,mă întreb, să comand florile de butonieră pentru cei care vor întâmpina oaspeţii? 

— Dacă ai putea, spune, puţin iritată. Ţi-aş fi recunoscătoare. 

Îşi ridică privirea şi pentru prima dată pare să mă observe de-adevăratelea. 

— Oh, Nellie. Am o veste bună, ţi-am găsit inelul! Se agăţase în căptuşeala de lageanta mea. 

Scoate inelul cu smarald şi mi-l întinde. Sunt atât de şocată, încât am amuţit.Inelul veritabil. Nepreţuitul meu inel de logodnă cu smarald, de colecţie. Chiar aici,stându-mi dinainte.Cum l-a...Ce naiba...Nu mă simt în stare să înfrunt privirea altcuiva. Dar, chiar şi-aşa, simt privirileuluite din jurul meu, întretăindu-se ca nişte rase laser, mişcându-se de la inelul fals lacel veritabil şi înapoi. 

— Nu prea pricep..., începe într-un final Paul.

 — Ce-i cu voi?

  Magnus vine vioi de-a lungul culoarului şi surprinde expresiile tuturor. 

— A văzut cineva vreun duh? Sfântul Duh?Râde la propria sa glumă, dar nu i se alătură nimeni. 

— Dacă acela e inelul...Wanda pare să-şi fi regăsit vocea. 

— Atunci ce-i ăsta?Arată spre copia de pe degetul meu, care, evident, acum arată ca un inel de jucărie. 

Am un nod în gât şi simt că mă sufoc. Trebuie să ies cumva din asta. Cumva. Nutrebuie să afle că am pierdut inelul. 

— Da! M-am... gândit c-o să fiţi surprinşi!Nu ştiu cum reuşesc să-mi găsesc cuvintele, să schiţez un zâmbet chinuit, mă simt caşi cum aş păşi pe un pod pe care trebuie să-l construiesc din mers, din cărţi de joc.