Niciodată întuneric

Capitolul 1

━━━━━━━━┛ ✠ ┗━━━━━━━━

        Când nu suporți pe cineva, te enervează și dacă respiră lângă tine. Mai ales când acea respirație miroase a bomboanele tale preferate, pe care le-a mâncat al naibii de lent în fața ta, știind cât de mult îți plac.

        Anthony se așază într-un final la biroul său și își deblochează calculatorul. Tricoul negru – plin de inscripții și cranii – i se mulează mai bine pe piept când își îndreaptă spatele și îl lipește de scaun. Are brațe mari, iar printre cerneala tatuajelor se poate distinge vag conturul mușchilor, când se întinde spre mouse ori notează ceva în agendă.

        Acum își trece unul dintre ele prin păr, dezvăluind o parte din tatuajul pe care niciodată nu l-am putut vedea complet. Sunt niște liniuțe unite, de mărimi diferite, ce se pierd sub mânecă.

         — Holbatul la mine nu face parte din îndatoririle tale, Raven.

        Încă are privirea ațintită în monitor când îmi vorbește. Nu înțeleg cum mă poate vedea fără să se întoarcă, fiindcă am încercat de o sută de ori să fac asta și nu am reușit. O dată m-am răsucit atât de brusc spre el, încât am răsturnat micul ghiveci cu flori de pe birou.

        — Iartă-mă, Bixby! Nu mă pot abține, îi zâmbesc plină de inocență.

        Se rotește cu scaunul spre mine și își ia mutra îmbufnată.

        Urăște când îi spun Bixby.

        — Încep să cred că vii la serviciu doar pentru a mă vedea, îmi spune și își arcuiește buzele într-un zâmbet infatuat.

       — Oh! Și eu care credeam că sunt subtilă...

       — Subtilitatea nu e punctul tău forte.

        Ochii îmi fug spre suportul cu creioane ascuțite, pe care îl țin la îndemână, în caz că Anthony mă va ataca. Din prima zi în care am ajuns aici, s-a făcut clar înțeles că nu mă place și, dacă i-ar sta în putere, m-ar da afară în secunda următoare. Ghinionul lui că ocupăm aceeași poziție, deci nu mă poate concedia.

        — Nu mai încerca să flirtezi cu mine, Bixby. Ți-am mai spus că nu sunt interesată, îi răspund și mă întorc la propriul monitor.

        Știm amândoi că eu sunt cea care a pierdut confruntarea asta, întrerupând contactul vizual. Nu am chef să aud despre cum Raven nu are niciun punct forte, nu astăzi. Am de predat un raport important până la prânz, iar să mă enervez pe el doar ar îngreuna situația și ar face timpul să se scurgă chinuitor de lent și inutil.

        Aud o pungă foșnind. Nu durează mult până mă izbește mirosul de vanilie. E a doua pungă cu bomboane pe care o mănâncă și e abia zece dimineața.

        Lucrez aici de patruzeci și două de zile, șase ore și cincizeci și unu de minute. Asta înseamnă că de patruzeci și două de zile, șase ore și cincizeci și unu de minute împart aceeași încăpere cu Anthony, care nu mă suportă și pe care nu îl suport, fiind mereu în gardă și pregătită de atac. Patruzeci și două de zile, șase ore și cincizeci și unu de minute de când i-am întins mâna, zâmbitoare, și i-am spus numele meu, iar el a pufnit nervos și a trecut valvârtej pe lângă mine, lăsându-mă cu mâna întinsă. Patruzeci și două de zile, șase ore și cincizeci și unu de minute. Nu că aș ține evidența...

        Totuși, când am fost acceptată să lucrez la Smiles & Graphic Design, mi-am imaginat că, pe lângă partea de grafică, voi avea parte de un mediu plăcut și colegi zâmbăreți. Îmi făcusem scenarii despre cum voi găsi o fată care îmi va deveni cea mai bună prietenă, vom merge împreună la cumpărături sau petreceri. Acel Smiles, împreună cu angajata drăguță de la Resurse Umane și directorul de departament cu care am susținut interviul tehnic, au făcut ca entuziasmul meu să crească tot mai mult. Ca un balon din gumă de mestecat, care se mărește pe măsură ce mai adaugi o gumă. Balon pe care Anthony Bixby Dante l-a înțepat de cum am intrat în sala de lucru, făcând guma să mi se lipească de buze, bărbie, nas și obraji.