În Ozinpolis nu mai există niciun băiat. O dată la optsprezece ani, celor care împlinesc această vârstă le este permis să-și creeze prototipul băiatului ideal. Însă doar unul va deveni om adevărat. O competiție cu o miză inimaginabilă. Cine va fi pr...
Imediat după dineu, Jane m-a prins de braț și m-a tras după ea, proptindu-mă cu spatele de un pilastru. Avea chipul înverșunat și părea să nu fi cunoscut nicidată însemnătatea răbdării.
— Ți-am spus să te comporți ca și când nu ne-am cunoaște, așa-i? mă luă ea la rost, scrutând cu privirea împrejurimile.
Nu mai rămăseseră decât două valetese care strângeau cioburile unui pahar spart la vreo cincisprezece metri distanță de noi.
— Îmi cer scuze, am bălmăjit eu, gata să izbucnesc în plâns.
Pe chipul lui Jane trecu o străfulgerare, în care am putut citi schimbarea de la panică la acceptare.
— Uite ce e, Serena, dacă eu îți pun întrebări, este în regulă, tu trebuie să răspunzi la ele, dar nu se cade ca tu să îmi spui mie ce să fac, ai înțeles? mă întrebă ea, iar privirea ei glacială părea capabilă să mă prefacă într-un țurțure cât ai clipi.
De atunci, nu am mai vorbit cu ea, desigur, în afară de momentele în care trebuia să o salut și când mă întreba dacă am reușit să mă acomodez.
Prima săptămână a fost o corvoadă. Lipsa mamei și a lui Pepper se simțea tot mai acut, de parcă inima și sufletul îmi fuseseră smulse din ființa mea și tot ce îmi mai rămăseseră erau ochii care observau tot felul de lucruri bizare. Alinarea mea a venit a treia zi, când m-am trezit cu cel mai neașteptat pachet pe măsuța cea scumpă din camera mea luxoasă. Ei bine, în acel pachet era ceva ce n-am crezut că voi iubi și că-mi va produce un zâmbet atât de larg de mi-a amorțit fața – manuale. Da, în Palatul Ozinpolisului era și o mică școală, la etajul șase.
Învățatul era singurul remediu împotriva crizelor mele familiale, doar memoratul hărții Ozinpolisului, a datelor istorice ce îmi priveau poporul ar fi reușit să mă facă să nu mă mai doară toate acele gânduri și amintiri care îmi năvăleau în minte. Și așa a și fost.
M-am mai gândit. Am mai plâns. Dar nu la fel de mult.
Ca în orice școală, materiile noastre erau banale, spre exemplu, Istoria Ozinpolisului, cu precădere, sau Istoria Generală a Lumii, Literatură, Matematică, Științele Savante, Practică Sportivă (o plăcere să dăm ture de teren în minunata grădină înflorită!) și, cu siguranță, cea mai inedită materie și cea mai ciudată dintre ele, Prosopo-modelare. De trei ori pe săptămână, câte o oră am fost pregătite cum să modelăm chipul băiatului nostru ideal.
La început am lucrat în lut. Vă puteți imagina dezastrul și murdăria provocate de noi, mai ales cele care erau foarte neîndemânatice, cum ar fi Vivien. În săptămâna a doua am trecut la modelare computerizată. Totul a căpătat alte nuanțe și lumini, totul s-a schimbat de la o joacă adolescentină la ceva serios și complicat. Am învățat care sunt proporțiile corecte ale diferitelor părți ale trupului, cum nasul trebuia să aibă o anumită formă astfel încât să nu pară prea ascuțit. Am lucrat cu un program care ne-a arătat cum să măsurăm la milimetru lungimea membrelor, pentru a fi de aceeași lungime.
Am fost notate, în celelalte două săptămâni rămase, dar asta nu conta așa de mult. Eu ieșisem a opta din 149 de fete, dar nu era un motiv de neapărată mândrie, deși privirea lui Kim spunea totul.
Nu ne-am ocupat doar de chip, ci a trebuit să modelăm întreg corpul uman. Unele fete au chiuit de fericire când am ajuns la nivelul abdomenului și chiar mai jos, dacă înțelegeți...
Pentru asta ne-a fost utilă Anatomia. Desigur, ni s-a spus că nu vom fi nevoite să proiectăm și numărul de vene sau de fire de păr, dar o cunoaștere cât mai exactă a anatomiei bărbătească ar fi diminuat riscurile de a crea un mutant. Mai mult, am fost în nenumărate rânduri avertizate ca modelările noastre să fie făcute în baza unor parametri prestabiliți, iar noi să avem libertatea de a ne juca între acele variații, pentru că nu putem face 149 de băieți identici.
Când s-au scurs cele patru săptămâni, tot simțeam că mai lipsea ceva, dar chiar și așa, mă simțeam ca și când aș fi trăit un an într-un laborator.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Astăzi este ultima zi. Afară plouă și încă de dimineață a fost o zi mohorâtă, parcă în contrast cu veselia și pofta de viață pe care o emană Palatul Ozinpolisului. Sunt epuizată, iar stomacul mă roade de foame. De când m-am trezit nu am mâncat nimic. A trebuit să fac ultimele retușuri pentru modelul meu fictiv. Chiar și acum simt că lipsește ceva. Băiatul este uluitor, arată ca și când ar fi perfecțiunea cu membre, ochi și buze, dar nu înțeleg de ce sunt încă nemulțumită.
Nu se presupune că ar trebui să fiu fericită? Îndrăgostită? Fiindcă reprezintă idealul meu.
Pătura asta atârnă grea pe mine, ca un capac de plumb. Vivien mă invitase la prânz acum câteva ore, dar a trebuit să o refuz, pentru că încăpățânarea mea nu mă lăsase să îmi dau seama ce este în neregulă. Poate mâine dimineață o să-mi dau seama. Sau poate în noaptea asta, dacă voi putea dormi. Până una alta, mă voi gândi la mama și la Pepper. Oare ele știu cât de importantă este ziua de mâine pentru mine?
