În Ozinpolis nu mai există niciun băiat. O dată la optsprezece ani, celor care împlinesc această vârstă le este permis să-și creeze prototipul băiatului ideal. Însă doar unul va deveni om adevărat. O competiție cu o miză inimaginabilă. Cine va fi pr...
*Ultimele capitole au fost eliminate. Aceasta este o continuare diferită. De altfel, toate capitolele au fost editate și au apărut unele schimbări. Este recomandată lecturarea capitolelor anterioare. Sper să vă placă! :)
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
— Treziți-vă. Am întârziat teribil de mult!
Este tipul de trezit brutal, pe care îl urăsc. E ca și când mănânci cel mai delicios preparat culinar și apoi ți se ia farfuria din față fără vreo explicație.
— Domnișoară Serena! mă reprezește glasul.
O lumină puternică invadează camera, astfel încât mă văd nevoită să opresc încercările zadarnice de a continua visul din care tocmai fusesem smulsă.
Îmi arunc pătura de pe față și, pentru o clipă, am neplăcuta senzație că mă aflu într-o cameră de tortură. Apoi observ pereții familiari îmbrăcați în mătase. Privirea îmi coboară asupra șemineului din marmură, care aseară mi-a topit îndurerarea.
Aseară, îmi spun și numaidecât îmi aduc aminte ce s-a întâmplat. Îmi revin în minte imaginile cu evanescența lui Adonis, cu mine, care aproape am sărit la gâtul lui Jane; îmi reamintesc toate gândurile sumbre care nu-mi arătau decât finalitatea. A mea, a lui Adonis. A visului meu.
— Îmbrăcați-vă cu asta, mi-a cerut Gwendolin, ținând gâtul unui umeraș pe care se află o rochie.
Mă privește cu ochi mari, cuprinși de impaciență.
— Repede! adaugă și mă salt din pat.
— Vă cer scuze, domnișoară Serena, din cauza evenimentelor întâmplate am uitat cu desăvârșire să vă aduc la cunoștință evenimentul important de astăzi.
Mă dezbrăca de haine și scot cu iuțeală rochia. Mă enervează felul acesta protocolar de adresare, dar nu protestez deloc. Gwendolin, ca și lansată, apucă hainele de pe pat și începe să le împăturească.
Merg la spânzurătoare, de asta mă grăbește așa, îmi zic cu disperare. Cel puțin voi purta o rochie frumoasă, mă consolez.
Chipul rotund al lui Gwendolin este roșu de la agitație. Buzele subțiri îi tremură înainte să-mi vorbească din nou:
— Astăzi are loc Ceremonia de Deschidere, în care toate participantele împreună cu proiecțiile lor vor defila în fața Societății.
— În fața Societății? repet, nedumerită.
Și încurcată, în același timp, deoarece nu-mi dau seama care sunt mânecile rochiei. Are o culoare ciudată, nu am mai văzut așa ceva până acum.
Mă chinuiesc, iar Gwendolin îmi sare în ajutor. Îmi arată cum trebuie să o îmbrac și, în final aflu că acelea sunt niște mâneci clopot.
