În Ozinpolis nu mai există niciun băiat. O dată la optsprezece ani, celor care împlinesc această vârstă le este permis să-și creeze prototipul băiatului ideal. Însă doar unul va deveni om adevărat. O competiție cu o miză inimaginabilă. Cine va fi pr...
∟ Am tăiat la editare ultimele capitole. Continuarea va fi diferită :)
Îi simt prezența în cameră. Corpul meu reacționează numaidecât, fiindcă împietresc. Respiră neregulat, de parcă stă să se frângă sub propriile răsuflări. Sunt întoarsă pe partea opusă locului în care se află, privind cu ochii mijiți către un punct neclar. Stau încovrigată, ținându-mi o mână sub cap, iar pe cealaltă o folosesc să-mi șterg lacrimile, cu mișcări insesizabile. Dacă m-aș întoarce, ar izbucni în hohote de plâns pe care nu aș vrea să le mai aud vreodată. Felul în care plânge, de parcă toată durerea omenească se refugiază în glasul ei tânguit, m-a tulburat întotdeauna. Dacă aș face-o, nici eu nu mi-aș mai putea stăvili lacrimile pline de amărăciune.
Dacă m-aș întoarce, aș îmbrățișa-o atât de tare, încât aș lăsa-o fără aer.
Dacă m-aș întoarce, n-aș mai vrea s-o părăsesc. Însă eu vreau să plec de aici.
Așa că scrâșnesc din dinți, ascultându-i teama de a se apropia de mine. Aș vrea să se urce în pat și să dormim împreună. Nu mă surprinde faptul că în loc să-i simt căldura trupului care să-mi aline suferința, o aud plecând. Face un pas înapoi. Podeaua scârțâie sub apăsarea ei. Zăbovește o clipă îndelungată, apoi tot ce mai aud este zgomotul făcut de ușa închisă. Mama măcar a avut curajul de a mă îmbrățișa, dar nu o condamn. E prea mică pentru a înțelege.
Și nu-mi dau seama dacă ceea ce mi se prelinge din ochi sunt alte lacrimi sau doar biciuiri ale suferinței.
Știu că am luat decizia corectă. Știu că trebuie să fiu suficient de puternică pentru ca Pepper să fie puternică la rândul ei.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Mă trezesc subit, cuprinsă de o repriză violentă de tuse. Trebuie că m-am înecat în somn, dar arsura dureroasă care îmi săgetează prin piept și lacrimile abundente care îmi țâșnesc prin ochi mă fac să mă gândesc la faptul că în tot timpul în care am dormit, nu am respirat deloc. Desigur, este o nebunie. Îmi acopăr gura cu așternuturile, încercând să-mi înăbuș răcnetele, fiindcă nu vreau să le trezesc pe mama și pe sora mea, așa că ecourile tusei mele se risipesc în pături. Îmi șterg lacrimile cu mânecile și încerc, pe cât posibil, să evit contactul cu tatuajul. De fiecare dată mi se face greață, de parcă are un efect vrăjitoresc asupra mea. Îmi impun să respir regulat și, încetul cu încetul, mă simt mai bine. Totuși, gâtul îmi este uscat și mă doare cu fiecare înghițitură, de parcă aș avea niște spini înfipți în străfunduri.
Chiar în momentul în care mă decid să cobor din pat, pentru a merge în bucătărie, zăresc pe noptiera din stânga mea, un pahar plin cu apă. Mă uit lung la el ca o neroadă, căci nu-i cu putință să îmi amintesc momentul când l-am adus în cameră, dar presupun că emoțiile și oboseala și-au spus, așa cum era firesc, cuvântul.
