EVANESCENT

- ZECE -

Cât de norocoasă sunt.

Dacă m-aș fi născut un an mai devreme sau mai târziu, nu aș mai fi avut această șansă. O șansă care mă îmbată cu entuziasm. În fapt, este și entuziasm și șoc în același timp. Nu știu cât de mult timp stau și mă holbez la el, încercând să-i pătrund în privire și să îi găsesc un nume ființei sale (dacă se poate numi una). O nesfârșită serie de nume mi se învârtejește prin minte. Nu știu ce nume ar putea avea el. Să fie un înger? Să fie demonul lumii ăsteia? Să fie zeul pe care-l vom adora cu toatele? Să fie doar un băiat și nimic altceva?

Nu, nu poate fi un simplu băiat.

— Să-ți fie rușine, domnișoară Serena!

Pentru o clipă am înfiorătoarea impresie că proiecția mea mi se adresează așa, însă apoi, surprinzându-i privirea nedumerită ca și a mea – chiar și în nedumerirea lui este deosebit de arătos –, îmi dau seama că nu putea fi decât Jane.

Din centrul ei de observație, Jane stă aplecată peste geamul lăsat până la limita inferioară. Are o expresie care, dacă nu aș fi fost injectată cu tot acest entuziasm, m-ar fi putut sfâșia.

— N-am făcut nimic, mă scuz, ridicând din umeri, dar nu în acel fel impasibil, ci mai degrabă temătoare.

— Normal că n-ai făcut. N-ai făcut ceea ce trebuia! turuie ea, vorbind la un microfon.

N-am mai văzut-o niciodată atât de furioasă pe Jane. Cancelarul Ozinpolisului lovește microfonul și se repede înspre ieșire. Coboară scările ca și când n-ar exista, venind în pași repeziți înspre mine.

Mă dau îndărăt. Pentru o scurtă clipă mă uit la proiecția mea. Frumusețea lui mă tulbură, mă face vulnerabilă în fața furiei lui Jane.

Înghit în sec și spun:

— Tot ceea ce mi-am dorit a fost ceva unic. Cu ce am greșit? întreb cu o voce gutuită.

Jane respiră sacadat și este roșie de furie. Se uită cu severitate înspre proiecția mea și cumva mă simt mândră văzându-l cu capul drept, privirea semeață și impozant. Dar asta nu mă ajută cu nimic. Se pare că proiecția îmi va aduce numai necazuri.

Ochii glaciali ai lui Jane se opresc asupra mea. Mă sfredelesc și își mijește ochii atât de mult ca și când ar încerca să mă topească cu privirea aceasta. În jurul meu, toate fetele sunt acaparate de scena dramatică.

Nu pot să cred că el asistă la umilirea mea, că prima noastră întâlnire se întâmplă în aceste circumstanțe rușinoase. Aș fi vrut să fie altfel. Încă vreau să fie altfel.

Poate că am greșit, imaginându-mi-l atât de frumos, de special, de unic.

Oare?

Poate că dacă proiectarea băiatului ideal nu ar fi fost ideală, nu s-ar mai fi ajuns aici.

Ceea ce mă întrerupe din scurta mea reverie este mișcarea pe care o fac buzele lui Jane, un soi de strâmbătură. Simt cu sângele îmi îngheață în trup și mă încordez în așteptarea cuvintelor ei.

— Luați-o și trimiteți-o acasă! răcnește Jane și simt cum podeaua se crapă o dată cu mine.

Mă uit cu disperare la el. Iar el se uită la mine ca și când privirea lui s-ar agăța de a mea. Îmi vine să plâng, pentru că sunt conștientă că între noi s-a format deja acea legătură ideală dintre un băiat și o fată, doar că amândoi știm că nu avem nicio putere în a răzbi în fața lui Jane.

Salvează-mă! îl implor, dar sunt incapabilă să glasuiesc.

Femeile în Alb mă înșfacă de brațe mai curând decât aș putea reacționa și încep să mă care spre ieșire. Nu are rost să mă zbat. Nu aș putea face nimic bun, doar să înrăutățesc lucrurile.

Sunt ca și tranchilizată.

Însă rămân cu această dorință puternică de a fi salvată, de a-i striga numele și aș vrea ca el să răspundă rugii mele. Și chiar înainte să fiu scoasă din încăpere, sunt izbită de revelație și numele lui îmi scapă de pe buze, iar eu mă căznesc să nu-i dau drumul:

— Adonis...