EVANESCENT

- CINCISPREZECE -

Vă mulțumesc tuturor că sunteți aici! :)           

Aștept să zboare pe lângă mine câteva secunde. De exemplu, o singură secundă se alungește atât de mult, încât pare o veșnicie și când se scurge, aș vrea să n-o fi făcut. Ochiul stâng al lui Adonis e neclar, culoarea lor intensă este acum un vag albastru prăfuit.

Scaunul se prăbușește pe jos cu o bufnitură. Încep să mă clatin și pașii mi se împleticesc. În ultimul moment mă sprijin într-o mână de masă și mișcarea mea dărâmă castronul cu supă. Înghețata cade și ea și se împrăștie pe masă. Adonis este transfigurat. Simt o săgetare în piept. Strâng din dinți și mă apropii de el cu pași mărunți, nesiguri.

Bag de seamă că tremur foarte tare. Degetele mele întinse spre silueta lui evanescentă tremură atât de tare, încât parcă nu mai am deloc oase, ci doar piele. Abia zăresc vâlvătaia pe care o fac Femeile în Alb, întorcându-se o dată cu Jane și plecând. Avusesem impresia că plecaseră deja.

Oare ce le opriseră în loc?

— Adonis, rostesc cu greutate și când degetele mele ating văpaiele lui simt o răceală teribilă, ca și când din el ar ieși un fum arctic.

— Sunt bine, spune el, cu un glas emoționat, dar nu ca pe o minciună, ci într-un mod liniștitor.

Dar nu e bine. Nu poate fi.

Răceala mă cuprinde și pe mine, și tristețea, și toate sentimentele negative, dar doar una răzbate, își face loc cu unghiile încovoiate și iese la suprafață – furia.

Îl sărut pe obraz – sau ce a mai rămas din el – și, susținându-i o privire dârză, mă reped cu o furie mocnindă înspre ieșire. Zeci de fete sunt adunate înspre intrare și trebuie să mă strecor printre ele. Nu-mi mișc privirea, ci o păstrez dreaptă, fixată asupra lui Jane.

Are un mers solemn. E sigură pe ea.

— JANE! strig cu toată puterea și ea se răsucește brusc, într-un fel, încruntată de uimire.

Strigătul meu aduce liniștea în Sala Dineului. Se mai aud murmure și icnete, dar cred că toată lumea e cu ochii pe mine.

— Jane, vino înapoi! strig din nou și de această dată o fac într-un mod înfiorător de aprig.

Am strigat cu atâta forță și patimă, încât colțurile gurii îmi sunt umede. Mă șterg la gură ca o felină înfometată. Ochii lui Jane sunt mijiți, plini de reproș.

Nu-mi răspunde, doar stă dreaptă și mă privește cu o mină gravă. Eu sunt gata să răbufnesc din nou, nu din cauza risipirii lui Adonis, ci pentru delăsarea ei, lipsa de explicații și pentru faptul că m-a abandonat.

Capul Cancelarei se ridică abia perceptibil, într-un fel amenințător.

Dintr-o dată, o mână încețoșată, care-și împrăștie particulele holografice, mi se așază pe umăr și eu tresalt violent. Pentru a-mi ascunde sperietura grozavă, strig din nou înspre Jane și cumva mă înclin în față, îmi duc brațele în spate și îmi simt venele pulsându-mi puternic pe gât. Cel din urmă strigăt mă lasă fără putere. Privirea mi se întunecă și stabilitatea în picioare mi se diminuează. Mă prăbușesc la pământ și cad în genunchi.

Lacrimile îmi inundă ochii și pentru prima oară zăresc, deși cu greu, o tulburare pe chipul lui Jane. O zvâcnire a buzelor. De îngrijorare.

Evanescența mă învăluie din nou și îmi dau seama că Adonis încearcă să mă ridice, apucându-mă de subsoare, însă nu reușește să-și strecoare decât brațul drept. Am impresia că-l aud înjurând și-mi răsare în gând un zâmbet, pentru că în mintea mea, băiatul ideal trebuie să înjure când e în fața neputinței. Cu un singur braț mă ridică de jos, dar eu cad din nou, ca un sac de cartofi.

Buf!

În scurt timp, apar mai multe chipuri în jurul meu și mă uit la ele cu nedumerire, acaparată de o ceață împăienjenitoare. Clipesc de mai multe ori, dar starea mea se înrăutățește. Valuri peste valuri îmi străbat trupul și mă îngheață. Îmi simt mâinile reci.

Oare sunt ale mele sau ale lui Adonis?

Simt că-i preiau răcoarea. Am putea să ne risipim amândoi.

Înainte ca totul să se întunece definitiv, mă gândesc la faptul că nu e ca în cărți, când personajele au parte de o revelație sau aud cuvinte de o importanță vitală.

Pur și simplu se sting luminile și mă încredințez lui Adonis.