EVANESCENT

→PATRU←

Ce poate fi mai frumos? Chiar dacă sunt înconjurată de sute de fete, nu mă pot abține. O strâng tare pe Jane, aproape înfingându-mi unghiile în brațul ei și încep să plâng. Palatul Ozinpolisului are un efect năucitor asupra mea. Deși l-am văzut de atâtea ori în imagini, aflându-mă în fața lui mă simt ca și când aș fi părăsit atmosfera Terrei și chiar acum m-aș îndrepta către cea mai apropiată stea. Este șocant. Șocant de minunat.

Jane se răsucește spre mine, prinzându-mi degetele cu blândețe. Scot un oftat și ea îmi îndepărtează mâna cu grijă. Mă privește apreciator și când îmi iau în sfârșit privirea de la înălțimea palatului, o văd zâmbind într-un fel molcom.

— Îți las răgaz zece minute să te familiarizezi cu împrejurimile. Nu mai mult de atât. Apoi ne întâlnim înăuntru. Uite, îmi face ea semn cu arătătorul, acolo este intrarea principală.

Îmi îndrept privirea către cele două uși masive, parcă placate la margini cu plante agățătoare, care seamănă izbitor de mult cu niște lujeri și maci împletiți. Aș vrea atât de mult să îi miros, să îi ating, dar când mă întorc înspre Jane, bag de seamă că mentorul meu a dispărut. Cercetez împrejurimile, dar nu o mai zăresc. Pesemne că s-a întâlnit cu ceilalți mentori.

Între timp, nici n-aș fi zis că am plâns. Lacrimile au devenit o amintire, uscate pe chipul meu.

Se pare că am rămas doar eu și restul fetelor, care par la fel de înmărmurite și de captivate ca și mine. Cineva mă împinge și mă calcă pe picior. Îmi mușc instinctiv buza, pentru a nu țipa și pentru a nu atrage atenția asupra mea. Mă aplec în învălmășeala subită a glasurilor pentru a-mi masa degetele parcă strivite. În mod neașteptat, cineva mă împinge de mijloc și sunt gata-gata să cad, însă din stânga mea altcineva izbutește să mă prindă, înainte să mă prăvălesc de tot.

— Kim, tu nu ești sănătoasă la cap? se răstește un glas înverșunat și când îmi înalț privirea o observ pe cea care m-a prins. Pentru un moment, înlemnesc, fiindcă vocea ei este atât de mult încărcată cu asprime, încât sună ca cea pe care mi-o imaginez a fi a unui băiat.

Mă trec fiorii.

— Tu să-ți vezi de treabă, Vivian, vine replica la fel de amenințătoare a fetei care presupun că m-a călcat și m-a împins.

Îmi îndrept spatele stânjenită, prefăcându-mă că sunt invizibilă – sau dorindu-mi asta – și mă uit înspre fata recalcitrantă, cea îndărătnică.

— Mă scuzați, îngaim și încerc să mă fofilez printre ele, dar fata amabilă mă înșfacă de braț, orpindu-mă în loc.

Mă privește caustic, chiar dacă toată îmbrățișarea de trăsături frumoase ale chipului ei nu ar permite o grimasă sau o astfel de privire înfricoșătoare.

— Nu tu trebuie să îți ceri scuze, îmi zice și mă apucă de mijloc, răsucindu-mă către fata îndărătnică.

Cele două arată aproape identic, doar că Îndărătnica pare mai răutăcioasă decât Amabila, privindu-mă așa cum un taur îl privește pe toreador. Este gata să mă străpungă cu ale ei coarne din oțel.

— S-o crezi tu, pufnește ea și începe să bată cu piciorul pe ciment.

O simt pe Vivian încordându-se din toate părțile. Nu știu cum am ajuns în situația asta. Scrutez orizontul apropiat în căutarea lui Jane, dar nici acum nu o zăresc. Oare nu există drone de supraveghere? Mi-ar fi de mare ajutor în acest moment.