În Ozinpolis nu mai există niciun băiat. O dată la optsprezece ani, celor care împlinesc această vârstă le este permis să-și creeze prototipul băiatului ideal. Însă doar unul va deveni om adevărat. O competiție cu o miză inimaginabilă. Cine va fi pr...
Rămăseserăm întinși pe pat. Încă îi mai simțeam apăsarea buzelor pe ale mele. Dar nu simțeam arsura aceea din cărți, despre care se vorbește, nu simțeam nici melancolie, nici un dor nemărginit. Tot ceea ce simțeam era fericire.
Adonis îmi mângâia cu blândețe tatuajul de pe mână.
Până să o facă el, mi-aș fi retras mâna ca arsă și aș fi făcut o criză, dar în acel moment, atingerea lui era firească. Sublimă.
Amândoi priveam pe fereastră luna. Era atât de rotundă, atât de aproape, încât îi vedeam craterele întunecoase. Pe frunte avea broboane de sudoare. Ca și mine.
La un moment dat, i-am spus lui Adonis, întorcându-mă ușor înspre el:
— Vezi craterele acelea? Ei bine, mă simt ca și când am fi doar noi doi într-un astfel de crater.
— E cea mai inedită declarație de dragoste pe care am auzit-o, mă tachină Adonis, jucându-se cu degetele pe nasul meu.
Mă înroșisem.
— Nu e ca și când aș mai fi auzit și alte declarații, glumi el și mă strânse mai aproape de trupul său.
— Îți mulțumesc Adonis...
— Șșșt, mă întrerupse el domol. Să nu începem din nou, pentru că am mult mai multe motive decât tine pentru care să-ți mulțumesc.
La scurt timp, totul avea să fie încununat de apariția inopinată a lui Gwendolin. Dacă ar fi putut, ar fi spart ușa pentru a intra înăuntru și pentru a ne da o veste minunată.
Când i-am deschis, zâmbetul ei fu aproape la fel de strălucitor precum lumina lunii.
— Cine credeți că vor merge în 15 minute la dineu?
M-am uitat lung la Gwendolin. Ochii îmi erau ca două pietre, dar pe față mi se lărgea deja un zâmbet larg.
— VOI! exclamă ea și am sărit în sus de fericire.
Dintr-o dată, m-am trezit îmbrățișând-o strâns pe Gwendoilin și imediat, amândouă săream ca două tinere care fuseseră admise la Universitatea din Ozinpolis.
În timp ce țopăiam, Gwendolin îmi șoptise la ureche, astfel încât să aud doar eu:
— Hai, dă-i un ultim pupic și pregătește-te. Ți-am ales o rochie răvășitoare.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Totul s-a petrecut foarte repede. Gwendolin a ieșit din cameră, plecând după vestimentație, iar eu și Adonis ne-am ținut de mână, privindu-ne în ochi. N-a mai fost niciun sărut sau pupic, doar priviri intense, care mi-au dat fiori nebănuiți. Ne-am desprins unul de altul și abia atunci dorul începea să-și facă simțită prezența.
