EVANESCENT

→ȘAPTE←

Gwen este nevoită să mă tragă după ea pentru a mă putea deplasa. Văzând-o pe Jane tronând pe acel scaun, parcă mi-a turnat plumb în picioare. Desigur, îmi amintesc faptul că mă informase că nu este doar mentorul meu, ci mai este și Cancelarul Ozinpolisului, dar nu mă așteptam să se dea în spectacol în așa fel, de față cu toate celelalte fete.

Cu alte cuvinte, se pare că am devenit cea mai importantă fată de la Palat. Și nu este ca și când aș adora asta.

Fiind protejata lui Jane, bag de seamă – și poate că este normal – că Gwen înaintează și trage scaunul din stânga lui Jane, invitându-mă protocolar să mă așez. Îmi netezesc cutele rochiei și încropesc cel mai natural mers posibil. Sute de priviri sunt fixate asupra mea, ca și când m-ar descompune cu niște lasere invizibile.

Jane îmi face un semn conspirativ să îmi îndrept ținuta, iar eu fac întocmai cum îmi dictează.

Candelabrul împrăștie o lumină puternică, aurie, făcându-mă să mă simt ca într-un stup de albine, cu regina aruncându-mi priviri dezaprobatorii.

— Cum te-ai acomodat aici, Serena? mă întreabă Jane, fără să mă privească direct.

Ce aș putea răspunde? La cum a pus problema, pare că mi-a și servit răspunsul.

De fapt, nu m-am acomodat în niciun fel, aș vrea să-i zic.

— Bine, mint eu, iar glasul îmi sună ca o șoaptă firavă.

— Ai reușit să le cunoști pe fete? Ți-ai făcut vreo prietenă?

Îmi las privirea în jos, stingherită. Ce-ar trebui să-i spun? Da, am cunoscut o fată deosebit de amabilă, o cheamă Vivian și este frumoasă ca o zeiță, așa cum mi-aș dori și eu să fiu. Era să uit! Mai are și o soră geamănă. Malefică. Nu prea ne înțelegem. De fapt, se comportă ca și când aș fi următoarea ei victimă. În rest, toate bune și frumoase.

Îmi dreg glasul și sunetul răsună ca și când aș fi o locomotivă veche. Când o privesc pe Jane, descopăr că și ea mă privește la rândul ei. Arată nerăbdătoare, ca și când stă și mă privește așa de o veșnicie. Mă joc cu degetele pe sub masă din cauza emoțiilor.

— Sunt foarte multe fete, răspund, iar înainte să o las să mă întrerupă, mai zic ceva. Nu am avut suficient timp, dar cu siguranță o să o fac.

Zâmbesc. Cel mai prostesc zâmbet posibil.

— Prea bine, trebuie că-ți este foarte foame, n-ai mâncat nimic de ieri, se gândește ea și face un semn din degete spre cel mai îndepărtat cotlon al sălii.

Degrabă, femeile-valet pătrund înăuntru aducând tăvi cu mâncare, pahare pline până la refuz cu lichide ciudate și chiar dacă se află la o mare distanță de mine, pot simți miresmele de fripturi gătite la cuptor.

Papilele gustative dansează frenetic.

Între timp, Jane este ajutată de o femeie să-și ajusteze microfonul. Se pare că vor urma alte momente în care ochii vor fi ațintiți asupra ei. A noastră. Ținuta lui Jane nu diferă cu mult față de a mea, ceea ce mi se pare surprinzător. Ea este îmbrăcată cu o rochie bleumarin, iar pe deasupra are un sacou bicolor care se asortează cu nuanța de argintiu din ochii ei. Nu știu dacă mi se pare, dacă e vina luminii puternice sau a foamei pe care o resimt, dar ochii ei au o intensitate ciudată, o culoare nefirească.