EVANESCENT

→ UNU ←

▬ TOATE CAPITOLELE AU FOST EDITATE ȘI AU FOST ADUSE UNELE MODIFICĂRI ! ▬

Îmi plimb degetele osoase pe suprafața netedă a tatuajului, peste tușul obscur imprimat deasupra încheieturii mâinii stângi. Mă simt ca și când aș fi bolnavă de melancolie; este un sentiment care mă copleșește. Ochii îmi sunt grei, de parcă toate lacrimile mi s-au adunat la colțuri, pregătite să mi se scurgă șuvoaie pe chipul fad. Îmi râcâi pielea cu unghiile, fiindcă am impresia că în acest fel mi-aș putea smulge tatuajul pe care l-am căpătat în prima zi de când    m-am născut. Ani de-a rândul l-am văzut alungindu-se, crescând odată cu mine, devenind o parte din mine.

Obsedându-mă.

În lumina fasciculului intens care îmi semnalizează intermitent faptul că proiectorul este încărcat, îmi mijesc ochii la pasărea care mi se întinde pe braț – are corp de porumbel, însă capul este al unui vultur pleșuv, cu o privire ageră, aproape percutantă. Răsuflu încet și îmi masez pielea înroșită, unde mi-am făcut o ușoară rană. Tatuajul semnifică libertatea și inocența noastră, a femeilor, simbolizate prin corpul firav al porumbelului, însă Noua Uniune a avut grijă să ne amintească în pemanență cât de periculoasă este această libertate. Capul vulturelui pleșuv ne îndeamnă să fim puternice, să fim pregătite pentru a înfrunta în orice moment problemele care s-ar puta ivi.

Suntem înarmate cu doctrine, pentru a fi niște prădătoare la nevoie.

Suntem libere într-o cușcă.

Tresar, deodată, căci simt degetele mamei atingându-mă pe umăr. Sunt reci, iar unghiile sunt ca niște ghiare de vultur încovoiate. Îmi acopăr tatuajul cu mâneca bluzei, în semn de sfială. Încerc să mă concentrez în întuneric, abia distingând silueta înaltă și îngustă a mamei. Mă bate ușor pe umăr și îi zăresc arătătorul ițindu-se în lumina fasciculului. Își strecoară degetul pe sub mâneca mea. Ritmul răsuflărilor mi se precipită. Încearcă să-mi suflece mâneca, dar nu izbutește, așa că se înfurie și mi-o ridică deasupra cotului.

Îi simt răsuflarea în ureche, pe obraz. E atât de aproape, de grea.

— Să nu-ți fie rușine de ceea ce ești, îmi zice acuzator, iar glasul ei capătă nuanțe metalice.

Răvășită, mă depărtez insesizabil de ea și disimulez o privire posomorâtă, deși sunt conștientă că nu o poate observa în întuneric. Îmi desuflec și cealaltă mânecă și aprind proiectorul. Fasciculul se stinge, o dată cu respirația mea. Mă dor plămânii și mă mustru cu durerea arzătoare pe care o resimt în torace. Abia când răsare proiecția holografică în aerul plin de tensiune al odăii, îmi îngădui să respir din nou.

Îmi răsucesc capul și o privesc pe mama. Are o privire stigmatizantă. Mă privește fix, cu ochi negri, atât de familiari, dar parcă ar fi contopirea umbrelor, nu ochii unei mame.

Simt un gust amar când își ia privirea de la mine, uitându-se către hologramă, care îi prezintă mult mai mult interes.

Îmi înfig picioarele în covor, proțăpindu-mă bine. Mă foiesc pe scaun și îmi frec palmele, ștergându-mi-le pe pantaloni. Încep să manipulez holograma, rotind imaginea cu degetele pe ecranul lat atașat proiectorului, ca o tastatură albă.

Lumina e amplă, radiază, iar la început mă orbește și îmi face ochii să lăcrimeze, dar mă obișnuiesc, încetul cu încetul. Simt în mine crescând o bucurie frenetică, pentru că nu am mai folosit niciodată un proiector holografic. Aș putea să mă joc cu tastele holografice, împungând aerul, dar nu aș vrea să stric ceva. Nu am fost instruită decât să îl deschid și să îl închid, iar restul funcțiunilor le-am citit pe cutia în care a venit.