EVANESCENT

- DOISPREZECE -

Acoperită fiind cu maldărul de așternuturi extraordinar de scumpe, bătăile în ușă abia dacă se aud. Sunt ca niște murmure grotești, dar abia perceptibile. Dacă n-aș ști că sunt ciocănituri, aș pune rămășag că aș auzi continue izbituri de ciocan în chip de sentințe la moarte.

Răsuflu greoi și mă abțin să-mi țin în frâu suspinele. Îmi aranjez fugitiv părul și-mi folosesc ciudata cartelă pentru a deschide ușa.

Vivien este o rază de soare, iar zâmbetul ei mă trezește cumva din starea mea de tulburare patologică. E îmbrăcată cu aceeași uniformă ca și mine. Abia acum îmi dau seama că a ei este impecabilă, iar a mea arată ca și când o întreagă cireadă ar fi călcat-o în picioare.

— Pot să intru? mă întreabă cu un glas prietenos.

Nu înainte de a-i răspunde, îmi dreg glasul, suficient de grosolan încât să aibă impresia că am înghițit o duzină de spini.

— Sigur.

De îndată ce pășește înăuntru, Vivien aduce cu ea o mireasmă cu iz floral, înțepătoare, ce-i drept, dar care împrăștie cu optimism prin încăpere. Singura mea speranță pentru a avea un aliat în Ozinpolis se uită cu uimire primprejurul camerei, minunându-se de frumusețile ce i se desfășoară în fața ochilor.

— E pur și simplu minunat, Serena! exclamă, așezându-se cu grijă pe marginea patului.

În cele din urmă, cu un zâmbet larg, își ridică brațele deasupra capului, de-a dreptul impresionată.

— E mult mai frumoas decât al meu, spune Vivien după un moment în care m-am strâmbat de câteva ori din pricina gândurilor mele sumbre.

Mă deconectez de la întunecime și o privesc pe Vivien încruntată.

— Nu cred, trebuie că toate încăperile arată la fel, încerc s-o conving, însă reacția ei mă surprinde.

Vivien începe să chicotească, iar sunetele pe care le scoate sunt fascinante, de parcă trilurile păsărilor s-ar fi refugiat în glasul ei.

— Nu fi prostuță, nu mă refeream la cameră, ci la băiat.

Brusc, ochii mi se fac cât cepele și mușhii mi se încordează în tot corpul. Gura mi se umezește și simt că o iau razna.

Te rog, nu începe și tu să mă umilești...

— Nu știu ce aș putea să mai spun, mărturisesc posomorâtă, disimulând panica ce mă cuprinde ușor-ușor.

Vivien ridică un braț în semn de pace și îmi face semn să mă așez lângă ea.

— N-o să-ți ascund că sunt revoltată de felul în care ai fost tratată, scumpo, dar o fată ca tine nu ar trebui să fie atât de ușor doborâtă, mă dojenește ea și lacrimile mi se adună în colțurile ochilor. Nu plânge, îmi șoptește și îmi șterge lacrimile cu arătătorul.

Vivien se apropie de mine. Îi pot zări fiecare por. Mă încordez și mai tare, neștiind la ce să mă aștept. Buzele ei sunt tot mai aproape de obrazul meu și dormitorul pare a fi în mijlocul universului, dar capul ei mă evită chiar în ultima clipă și îmi șoptește ceva la ureche. Trebuie să pronunț cuvintele de câteva ori în minte pentru a-mi da seama ce a vrut să zică.

Băiatul tău e bine.

— Adonis, spun dintr-o răsuflare.

— Poftim? face ea nedumerită, exact ca Gwendolin.