În Ozinpolis nu mai există niciun băiat. O dată la optsprezece ani, celor care împlinesc această vârstă le este permis să-și creeze prototipul băiatului ideal. Însă doar unul va deveni om adevărat. O competiție cu o miză inimaginabilă. Cine va fi pr...
Deși alerg ca la un maraton, sunetul alarmei pare că mă urmărește ca o fantomă pe coridorul despărțitor al clădirii din CAPUN. Picioarele încep să mă doară și printre propriile-mi gâfâieli simt ceva înfingându-mi-se în coapsă. Ceva dur și fierbinte. Încetinesc, șchiopătând rapid, târșâindu-mi piciorul drept pe sticla de pe jos. Îmi duc mâna în locul dureros și-mi dau seama că este un soi de săgeată. O săgeată înfiptă în coapsa mea. Între timp, Femeile în Alb se depărtează tot mai mult de mine, iar țipetele fetei abia dacă se mai aud.
Privirea mi se încețoșează din nou și fac eforturi să-mi mențin concentrarea. Mă sforțez să fac mai mulți pași, dar oricât de mult m-aș strădui, toată vlaga mă părăsește vertiginos. În momentul în care cad în genunchi, impactul mă face să simt cum parcă genunchii mi se sparg pe sticlă. O durere îngrozitoare îmi străfulgerează din genunchi până în spatele capului, și-mi mușc buzele pentru a le păstra închise.
Totul în jurul meu este alb, îmbrăcat în ipsos și tot acest ocean albicios începe să mă înghită. Din urma mea se aud glasuri, de parcă ar fi niște ecouri amplificate în timpanele mele. Umbrele încep să-mi dănțuiască prin fața ochilor, ca și când mi-ar fi prezentat un număr jalnic de circ. Mi se pune un nod în gât și totodată simt o strângere în ochi, groaznică, de parcă mi-ar fi crescut instant niște degete pe sub piele, trăgând de ochii mei.
Deasupra mea se așterne un val uriaș de somnolență. Mă întind pe jos, fără să vreau și albul se preface în negru. Și sunt aproape convinsă că înainte să se întunece definitiv imaginea primejdioasă din CAPUN, am zărit un chip aplecat deasupra mea.
Jane.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
De parcă ochii mei ar fi sursa unor pârâuri, lacrimile mi se revarsă pe obrajii uscați. Mă trezesc somnoroasă, simțindu-mă slăbită. Mă doare tot corpul, degetele îmi sunt amorțite și abia reușesc să-mi șterg fața. Piciorul drept mă doare și abia acum îmi amintesc motivul.
Mă ridic fulgerător de jos, dar o durere cumplită mă trimite înapoi în locul în care zăceam. O privesc pe Jane, la câțiva metri în fața mea, stând cu spatele la mine, urmărind comenzile afișate pe panoul vehicolului în care ne aflăm, un anume Moondisk plutitor.
Silueta ei este impecabilă, asemenea poziției. Stă cu spatele drept.
Jane își duce arătătorul în extremitatea panoului de bord și, deși nu văd niciun buton pe care apasă, acesta se colorează într-o strălucire pulsatilă.
— Speram că nu vom continua în același mod, vorbește Jane, iar glasul său este învinuitor. Uită-te la tine, în ce situație jalnică te afli, îmi aruncă vorbele, care poate pentru ea sunt banale, dar pentru mine capătă importanță. Ce e în mintea ta, Serena? Vrei să strici totul? Te crezi o eroină? se răstește ea cu înflăcărare, fără să-mi dea ocazia să răspund, apăsând de mai multe ori pe suprafața acelui panou.
