EVANESCENT

- TREISPREZECE -

— Îți mulțumesc.

— Hm? fac, pe jumătate leșinată.

— Dacă nu erai tu, eu n-aș mai fi fost aici.

Mă ridic puțin și mă întorc spre el. Încă sunt tulburată de tot ceea ce s-a întâmplat, dar privindu-i ochii de un albastru safir minunat, mintea mi se limpezește.

Sfioasă, îi mângâi obrazul cu degetele, iar el zâmbește frumos și se lasă dezmierdat de atingerile mele.

— Și eu îți mulțumesc, Adonis, pentru că ești exact așa cum mi-am dorit.

Adonis se ridică și trebuie să-mi retrag mâna. Se apropie de mine și-mi prinde bărbia cu o mișcare grațioasă. Își lipește fruntea de a mea și stăm așa, privindu-ne în ochi, amețind și zâmbind frenetic. Răsuflarea lui e ca o briză stașnică.

— Și-ți mai mulțumesc pentru numele pe care mi l-ai oferit. Este extraordinar, îmi comunică, ochii lui ademenindu-mă la el, din ce în ce mai mult.

— Și eu îți mai mulțumesc pentru că ai venit la mine, îi șoptesc, sfielnic.

Capul lui Adonis se ridică, iar eu îl privesc în toată splendoarea sa. Buzele i se întredeschid și simt un gol enorm în stomac. Inima îmi bate cu putere, ca și când ar fi un ciocan care îmi bate în piept. În schimb, Adonis mă sărută pe frunte. E un sărut cald și înfiorător de intim.

— Tu m-ai chemat, Serena mea, îmi spune și își lipește iarăși fruntea de a mea.

Clatin din cap, foarte încet și metodic, simțindu-i duritatea frunții, pielea lui este fină și alunecoasă, strălucitoare ca luna crepusculară.

— Cum este? întreb gâtuită și trebuie să îmi dreg glasul. Cum este să fii așa? O proiecție..., îl lămuresc eu.

Mintea mi se blochează. Nu mă mai pot gândi la nimic altceva, decât la ceea ce îmi va mărturisi. Sunt încercată de o curiozitate desfrânată, dar pe lângă ea, îngrijorarea mă învăluie vremelnic.

— Nu m-am gândit niciodată până acum ca fiind o proiecție, spune meditativ, apoi mă surprinde cu o privire pătrunzătoare. Tu te-ai gândit vreodată la valurile care se agită într-o mare, pe timp de furtună? mă întreabă, iar eu dau din cap afirmativ, înainte să termine de vorbit.

— Este singura ocazie în care haosul este ceva firesc.

— Atunci gândește-te la mine, Serena, ca fiind unul dintre acele valuri, iar ceva trebuie să mă stârnească pentru a putea exista.

— Te simți ciudat? îl întreb. Ca și când ai simți că începi să te risipești?

Îngrijorarea și panica din glas mă trădează în acest moment.

— Nu, este mai bine decât ar putea fi, deși..., deși e atât de rece înăuntrul meu.

— Dar ești fierbinte, constat, mângâindu-i brațul ferm.

— Da, pentru că tu mă încălzești. Doar că pe dinăuntru sunt umplut parcă cu multă, foarte multă gheață.

— Îmi pare atât de rău, spun, sfâșiată la auzul cuvintelor lui.

— Dar stai liniștită, pot să simt, într-adevăr, pot să simt cum gheața mi se topește.

Și Adonis găsește momentul potrivit. Mă ia prin surprindere. Eram pregătită să zâmbesc larg, dar buzele sale îmi preiau zâmbetul și mi-l preface într-un dans intens, pasional, cum n-am mai trăit nicicând.

Dacă eu aș fi fost din gheață, Adonis mi-ar fi topit-o numaidecât. Buzele lui sunt fierbinți, iar ceea ce se întâmplă între noi mă poartă dincolo de zidurile acestui palat, zburăm amândoi către înaltul cerului, trecem prin stratul de ozon, ne îmbătăm cu fericire, ne alinăm cu mângâieri curtenitoare, suntem împreună, atât de aproape și asta este tot ce contează când începem să plutim în infinitul univers.

Aici nu este oxigen, dar nici n-avem nevoie de el.

Pentru că ne avem unul pe celălalt.