Un suflet pierdut

Capitol 8

   Mergea uşor pe alee, nu se grăbea pentru că era sigură că nimeni nu o urmărea. Un pas, doi paşi, trei paşi şi stop. Stătea tocmai în faţa uşii casei sale. Luase cheia din buzunar şi următorul lucru ce se vedeau erau două braţe care o aţinteau pe Ana. Braţele formau o îmbrăţişare pentru fată, cea care întindea braţele era mama ei care aceasta avea lacrimi în ochi.

   - Ana, pe unde ai fost? Ai întârziat foarte mult, tata şi cu mine am fost foarte îngrijoraţi.

   - Trebuia mama să nu te speri. Mereu vin acasă indiferent de ce se va întâmpla. Am încetinit pasul în timp ce vorbeam cu un coleg.

   - Bine, Ana. Am intrat la tine în cameră să te anunţ că masa era gata şi am văzut un buchet negru de maci, ce au păţit, sunt bolnave?

   - Da, mama, sunt bolnăvioare.

   - Or fi ele bolnave, dar sunt foarte frumoase. Haide, schimbă-te şi vino la masă.

    Se schimbase de rochiţa neagră şi îşi puse rochia albă până la genunchi care avea manşete şi începea să mănânce. Pe masă observă buchetul de maci negri şi începea să se holbeze la flori.

   - Sunt frumoase, spuse tatăl Anei. Când mai vezi să mai aduci.

   - Da, afirmă nesigură Ana.

    După ce termină de mâncat se duse în cameră de îndată ca să doarmă. Trăsese draperiile şi îşi puse pijamalele şi imediat a şi adormit. După vreo jumătate de ceas apăru şi el, Calonim, ca să o trezească pe frumoasa adormită. Duse ceasul electric al Anei la ceas şi stabili o alarmă în mai puţin de un minut. La auzul alarmei Ana tresări din pat şi-l luă la palme pe piticul Calonim. De aici în colo ştia şi Ana, dar nu-l lăsă pe Calonim să plece.

    Ajunși în așa zisul regat al Anei regina era asaltată de priveliștea uimitoare de trandafiri care încolțise mai mult ca data trecută. La cum erau peste tot trandafirii aveai senzația că răsăriseră vița-de-vie. Copacii erau aplecați la sol de fructele și de mugurii lor. Ana înroși de la fericire și Calonim asemenea, din cauza zâmbetului fetei.

   Calonim era asaltat de întrebările Anaferosei:

   - De ce grădina mea este așa de frumoasă?

   - Sunt mai multe ipoteze: poate te-ai împăcat cu tine însuți, poate le-ai oferit dragoste sau ,este foarte posibil ca cineva să fi aflat de tine și să fi venit și să nu fi fost aici și să fi îngrijit el sau ea florile.

   - Foarte multe ”și-uri”. Gândește-te la cea mai frumoasă opțiune, adică prima. Mai am multe întrebări să îți spun și să-ți povestesc. Ieri, am cules câteva flori de aici și le-am adus cu mine în Lumea realității și și-a schimbat culoarea, de ce?

   - Ce culoare aveau?

   - Negru, de ce?

   - Ele arată starea de spirit al fiecărei persoane. Albul arată împăcarea, galben înseamnă fericirea, albastrul arată frumusețea, violetul reprezintă groaza și negrul arată moartea, mai este și roșu care înseamnă  viața. 

   - Şi ce vrea să însemne asta?

   - Viaţa ta este în pericol. Dacă vei muri o să laşi în urmă tristeţe atât familiei tale cât şi apropiaţilor, încearcă să trăieşti sau încearcă să realizezi marile vise ale tale, dacă îţi faci visele să devină realitate vei fi liberă să pleci din lumea aceasta şi poate vei ajunge în Rai.

   - Nu cred în Rai, chiar dacă aş crede Dumnezeu nu este milos faţă de mine. Mereu, viaţa mea a fost crudă: incapabilă să mă protejez de colegii care se luau de mine şi de asemenea, din cauza mea bunica a murit.

   - Cum a fost bunica ta?

   - Foarte curată sufleteşte, punea viaţa altora mai presus de a ei, reuşea să facă totul, chiar dacă avea 60 de ani. Grădina ei însemna totul, odată mi-a spus că " culoarea acestei grădini mă reprezintă". Nu ştiu dacă se referea la ea sau la mine.

   - Ce culori avea?

   - Grădina avea toate culorile posibile până în era asta, exceptând culorile fosforescente.

   - Cred că se referea la tine.

   - De ce crezi asta?

   - Aş crede că sufletul tău este colorat în mii de trăiri, de emoţii şi de dezamăgiri. Noi, creaturile, aşa ne alegem omul pe care trebuie "să-l scăpăm de o grijă". Ai ceva aparte să ţii bine minte asta. Dacă aş putea spune că sufletul tău are culoarea albă sau gri.

   - (Acelaşi lucru.), a spus asta cu voce tare în minte.

   - Dacă te duci curând la mormântul ei să îi spui de mine şi spunei aşa: prietenul meu crede că sufletul tău este imprimarea razelor soarelui, galben."

    - Dar nu vreau să îi spun asta, e stânjenitor, chiar dacă este moartă.

    - De ce nu?

    - Se va uita lumea la mine ca la o neobişnuită.

    - Proasto, la cimitir nimeni nu te-ar crede ciudată. E unicul loc în care lumea le spun persoanelor iubite decedate ce aveau de spus. Am auzit că dacă vorbeşti prin intermediul mormântului chiar şi spiritele din Rai le pot auzi glasul şi mesajele. Mi-ar plăcea să încerc şi eu chestia asta, cândva.

    - Păi...acum ce are?

    - Eu nu am un mormânt, de fapt sunt multe opţiuni prin care putem deveni creaturi, a zis-o atât de trist aplecânduşi capul. De acea, fă-mi o favoare, trăieşte cât încă mai poţi, gândeşte-te la imperfecţiunile vieţii şi spune-ţi în gând "alţii trăiesc mai rău". Am observat în decursul anilor mei că tu eşti singura dintre cei pe care i-am eliberat de lanţurile vieţii care să fi dus o viaţă decentă. Am întâlnit foamea, boala, dar nu am cunoscut nepăsarea.

   - Hai să trecem la alt subiect. În drum către casă, am văzut o creatură care lua viaţa unui om, de ce ar face un asemenea lucru?

  - Poate pentru că asta este treaba lui de o veşnicie, să ia sufletele. Ai auzit de Moarte! Doamna noastră ne-a lăsat pe lume ca să ne murdărim pe mâini. Moartea a fost aşa de drăguţă, ne-a lăsat să păstrăm şi să vânăm în continuare suflete pentru a ne putea hrăni.

  - Dar, de ce nu mi-ai înşfăcat sufletul ca un hoţ ce eşti?

  - Ai auzit vreodată expresia asta: ce-i al meu, e al meu şi ce-i al tău, e tot al meu ? Ei, cred că ce-i al tău, mai bine ar rămâne al tău pe vecie. Să nu înţelegi greşit, mersi pentru nume, o să-l preţuiesc cât timp o să trăieşti. Viaţa ta e a ta, dar dacă ţi-ai da sufletul ai nevoie de ceva care să-l egaleze, ceva gen o viaţă împlinită sau ceva de care n-ai avut parte. Mi-ai cerut să îţi iau viaţa, dar dacă ţi-aş fi curmat-o aveam probleme cu superiorii mei, aşa că ţi-am dat o "graniţă" în care totul e permis, dar dacă treci graniţa sau dacă eşti luată în vizor de cineva de aici, o să plângi după ce ai lăsat. Nu poţi să treci graniţa, dar poţi să o spargi şi astfel lumea ta se va prăbuşi şi vei fi mâcată sau mai rău, vândută.

  - Deci ştii să explici, îmi bubuie capul. M-au văzut câţiva, are ceva?

  - Da, are. Sunt 100 la 100 sigur că te vânează.

   După un cap pus la fiert de informaţiile vâscoase ale lui Calonim, Ana avea nevoie de un somn bun, nu de o privelişte. Când ajunse în camera ei văzu un bilet scris de mama sa, care o anunţa că peste 2 zile vor merge la rudele sale îndepărtate. Asta era cam neaşteptat şi ciudat, dar n-avea ce face, voia părinţilor bate voinţa copilului.