Un suflet pierdut

Capitol 12

Ana mergea înaintea Irhei, dar nu se grăbea. Se uita fix la cer, nu voia să piardă nicio culoare a cerului. Cât timp Ana mergea și privea spre cerul viu colorat de roșu, de auriu, era privită din depărtare de Irha împreună cu Zoe. Se uitau la ea, dar păreau că se uită în gol.O vedeau pe Ana, doar că fata părea liniștită și minunată când observa natura din jurul ei.

- E frumoasă Ana. Sper să nu întâlnească niciodată nefericirea, spuse Zoe.

- Așa e. Parcă văd o stea lucitoare printre niște licăriri.

- Cred că ar fi bine dacă i-ai da și cartea familiei. Pare interesată de cea ce este în jurul ei.

Irha în spate de tot o strigă pe Ana să se oprească și s-o aștepte. Fata se opri brusc, dar în sinea ei ticluia un plan, o farsă. Irha se apropia de fată cu fiecare pas, dar Ana în poziție de sprint și începu să alerge spre casă, lăsând-o pe Irha.

- Irha, trebuia să nu mai stai cu Zoe de vorbă și poate mergeam împreună. Spuse Ana în timp ce alergă, ridicând o mână în semn de „pe curând". Irha a zâmbit puțin la început, crezând că-i o glumă, dar când fata nu a dat semne de întoarcere, Irha a început să clocotească de furie, „ să lași o bătrână singură, lasă că-i arăt eu".Gândul că o să îi facă morală și o s-o pedepsească îi dădea puteri să rabde în continoare drumul singur.

Când a ajuns acasă Irha, o strigă pe Ana din toți rărunchii. Și ce să vezi? O găsește pe fată lângă cireș savurând o înghețată. Irha pornește către ea în grabă, doar ca să dea impresia că a încurcat-o, dar când era în fața ei, a început să râdă. Fata, care își puse brațele peste față crezând că o s-o bată, a început să o poticnească râsul.

După faza asta, Irha și Ana stăteau dedesubtul cireșului și șopteau câte ceva în puterea nopții:

- Auzi, dar îndrăgești cireșul de stai sub el? spuse, Irha.

- Pot spune că da. Îmi place să văd pomi înfloriți, dar stau aici doar pentru priveliștea de sus.

- Adică...frunzele?

- Nu, ci ce se vede de după frunze, stele.

- De ce îți plac așa de mult?

- Îmi place că se află departe, dar uneori este o provocare, să întind mâna spre cer și să nu obțin nimic. Cred că totul de pe planeta asta are rolul ei.

- Normal că are, ca hrană, produse, construcții...

- Nu, nu asta. Văd diferit totul față de alții. Cred că animalele și oamenii trebuie să conviețuiască, nu să le vânăm, și copacii, alții îi văd ca resurse de construcții, dar îi văd ca niște bibelouri ale naturii, împreună cu celelalte elemente de natură.

- Frumos, dar nu poate exista acest concept nici în lumea asta și nici în cealaltă lume. Să ți minte, nimeni nu e milos, nici tu nu ești. Văd în tine, mai ales prin ochii tăi, disperare și tristeșe. Te-ai născut cu tristețe și cu disperare. Toți pe care-i vezi pe oriunde te-ai duce erau ghinioniști sau diperați sau chiar meschini. Doar să-i vezi te-a încărcat cu emoții negative și de atunci ochii tăi au fost blestemați. Lumea te evita. Toți se uitau în ochii tăi și vedeau răcoare, teroare și disperare, de atunci nimeni nu s-a mai uitat în ochii tăi.

- Poate, dar încerc să mă schimb chiar și puțin. Nu ți se pare normal?

- Poate. Nimeni nu se poate schimba.

Ana lăsă privirea în jos, atât putu să facă, doar să fie de acord cu asta. Nu voia să admită, dar era a devărat totul. Oamenii din viața ei urmăresc ceva întotdeauna. Deci, era firesc ca și ea să urmărească ceva.

- Sunt uimită.

- De ce?

- Ești o persoană, care nu-și neagă propria existență. Ba din contră, vrei să afli mai multe despre tine.

- Firește.

- Adică...nu ai reacționat deloc când ți-a spus povestea noastră?

- Ba da, dar ce pot face. Nu poți nega ceva la nesfârșit.

- Ești o fată matură. Cred că tu, nu ai avut prieteni, așa-i?

- Recunosc, nu am avut, dar pot spune că trăiam în paginile altcuiva. O fată, o singură fată, m-a băgat în seamă. Cu restul clasei vorbeam dacă ne întâlneam pe stradă. De curând, s-a transferat un coleg nou, îl chema Hugo Belldone. Părea interesat de mine.

- Trebuie să ai grijă. Chiar dacă suntem în lumea asta alții de acolo pot veni să ne găsescă sau să se delecteze cu suflete. Se ține peste 2 zile vânătoarea sufletelor pentru prinții și prințesele Lumii spiritelor.

- Păi cum își dau seamacă încă mai există goi?

- Avem în Pădurea albă un cireș asemănător cu acesta, dar numai că acel copac nu poate fi tăiat. Să revenim la oile noastre. Trebuie să ai mare grijă. Noi, creaturile, ne putem amesteca printre oameni cu ușurință, dar noi avem un miros aparte față de ceilalți. Au un miros bun, sunt ca niște câini de vânătoare.

- Bine. Cred că mă duc în cameră să dorm, mie somn.

- Înainte să te culci vreau să îți dau ceva.

Irha o ia de mână pe Ana și o duce în camera închisă. Deschise larg ușa și intrarea era împânzită de păianjeni. Dincolo de pânze se aflau pe rafturile încăperii jucării pline de praf. Dincolo de jucării era o carte groasă, dar de mărime A5. Cartea avea o copertă viu colorată și prăfuită.

- Uau, câte jucării! Ce-s cu ele?

- Sunt jucăriile oameniilor noștri care au fost arși de vii de când erau copii. M-am jucat și eu cu ele, dar apoi le-am închis. Mai vin pe aici să îmi aduc aminte de momentele minunate trăite. Vreau să îți dau ție cartea asta. S-ar putea să te ajute cu descoperirea propriei existențe.

- Mulțumesc, răspunse cu un zâmbet larg.

Ana plecase din camera plin ochi cu jocuri pentru un somn dulce de tot, dulce ca zaharina.