Un suflet pierdut

Capitol 14

  Anne era şi bucuroasă, dar şi îngrijorată. Nu, nu îngrijorată, ci dezamăgită. Dezamăgită că mica ei aventură nu va mai continua. Nu-i plăcea idea de a pleca din singurul loc în care își permitea orice. I se citea pe chip tristețea. Methius încerca să nu cedeze lacrimilor Annei, ci să continue către Pădurea albă în pas alert.

Alergau, fugeau de acele creaturi nemiloase care voiau să îi închidă. Anne fugea cât putea de repede, picioarele păreau că ar putea să se miște și mai repede dacă nu avea acea rochie. Trecură de tot ce ține civilizația lor și treceau în partea de sălbăticie, unde mai în colo se afla pădurea de unde pornesc toate. Alergau departe, dar în gândul Annei parcă nu s-ar fi mișcat deloc. Nu putea să-și părăsească lumea de vis.

Methius o strânse de mână puternic și o luară în pas alert către pădure. Anne încerca din răsputeri să țină pasul cu băiatul din fața ei, dar chiar nu putea. Nu rochia era cea care o ținea pe Anne în urmă, ci amintirile pe care le-a trăit, sentimentele pe care le-a trăit, chiar dacă viața ei de fugară a durat o lună. O lună a stat și s-a bucurat de ceea ce unii oameni nu pot avea. A învățat și a și memorat toate sentimentele necunoscute de ea. Această lume poate este periculoasă pentru ea, dar a format-o ca om pentru umătoarea etapă în viață. Methius nu aștepta după ea să se împace cu sinele. Se gândea doar la cum s-o salveze pe noua sa prietenă, rudă. Trecu peste toate emoțiile doar ca s-o protejeze.

Anne, pe drum experimenta senzația de abandon cum părinții ei au abandonat-o la rudele lor. Visa cu ochii deschiși în trecut, dar nu putea să-și imagineze bine deoarece Methius o tot trăgea după el către pădure.

Ambii ajunseră în fața Pădurii albe. Pădurea avea o aură prietenoasă față de ei. Îi lăsa să treacă mai departe fără să întâmpine greutăți, iar copii apreciau asta. Se simțeau protejași de miliardele de crengi groase care se aflau deasupra lor ca o arcadă, ceea ce le dădea timp să caute după arborele familiei. Vedeau niște copaci albi și după o înșiruire de copaci diferiți, dar nici unul nu era al lor.

- Methis, lasă-mă să încerc ceva.

- Nu prea mai e timp de încercat lucruri. Fă ce vrei! M-am spitit să te ajuți și așa mă răsplătești?!

- Taci odată, copile! Cred că arborele e mai în față.

- De unde știi? zise încrezut Methius.

- O simt. Haide, parcă ne cheamă la el.

- Da, sigur. Vezi să nu!

- Vino și nu mai fă fițe, n-avem nimic de pierdut.

Ambii merseră mai în față până când un "oprește-te" răsună din gura Annei.

- Am ajuns, spuse Anne.

Methius rămase surprins de cât de grandioas părea cireșul din Pădurea albă față de cel din grădină. Băiatul fusese surprins pe moment de frumusețe, dar a fost readus în realitatede glasul fetei. Băiatul se cățără în copac și coborâse cu o petală rozalie pe care i-o dăduse fetei. Fata înghiți-se petala și simțise un fior rece pe la spate.

- Ceva nu e bine!

- Ce nu e bine?

- Uită-te la arcadele pădurii. Se încordează. Par îndurerate, în agonie, trebuie să facem ceva!

- Văd acum, Anne, dar nu putem face nimic. Putem doar să plecăm și să nu ne mai întoarcem.

- Măcar putem vedea ce se întâmplă ?

- Hai să tragem o ocheadă totuși.

Fata începu să urce în copac și după ea, veni și băiatul. Dintrodată băiatul se rușină și nu se mai cățără.

- Ce ai pățit? Ești roșu ca racul la față.

- Porți rochie. Tu ești sus, eu sunt jo și ...te-ai prins tu.

- Nu-i momentul acum, te voi pedepsi acasă. Doar urcă...

Fata deja urcase și sosi și băiatul în urma lui. Stăteau pe creanga cea mai groasă a copacului și se uitau la începutul drumului către Pădurea albă. La startul pădurii se aflau subalternii regelui care nu puteau să intre. Crengile copacului îi împiedicau să înainteze. Asta li se părură ciudat, dar nu era momentul să fie uluiți. Methius luă o privire serioasă și i se adresă Annei:

- Cum techeamă în această lume?

- Anne-Marie Anaferosa.

- Fată care a încălcat regulile familiei, Ana Maria Rosemary, cunoscută și Anne-Marie Anaferosa cere permisiunea să renunțe la existența ei din această lume. Acum spune de ce voiai să fi în această lume, dar sincer. Astfel niciun demon nu te va crede.

- Sunt demoni aici?

- Doar pentru că nu-i vezi, nu înseamnă că nu există.Doar spune.

- Am vrut doar să gust dintr-o aventură. Doream ceva ieșit din cercul meu de realizări și monoton. Pur și simplu voiam să fiu văzută altfel față de cum eram și am găsit această lume. Mi-am îndeplinit câteva dintre dorințe și cred că aș putea renunța acum la ea.

- Ce ți-ai dorit?

- Să am o grădină foarte frumoasă, să aflu cine sunt, să cunosc un rege și să am parte de o aventură. Ceva neobișnuit, dar m-am împăcat cu idea de a nu putea avea la ceea ce am aspira.

- Te-ai eliberat sufletește?

- Da. Ow și am uitat ceva. Să fiu privită de cineva fără să se strâmbe la mine, să se uite cu admirație. Calonim mi-a oferit cea mai importantă dorință.

- Păi dacă ai terminat de mărturisit cred că putem pleca. Ți-ai lăsat regretele să dispară și lăsându-le e ca și cum ai muri. Când mori le spui apropiaților tot ceea ce gândești. Acum, în această lume, nu mai exițti.

- Deci... putem pleca.

- Așteaptă ! se auzi un glas necunoscut dintr-un alt copac. Ți-am zis să aștepți, copil nerod ce ești!

- Cine ești? întrebă Ana.

- Păr alb maiestuos, piele albă și ochi roși, nu-i mai zi nimic proasto de acum în colo, spuse grosolan Methius.

- Cine ar trebui să fie?

- Este un demon, mai precis un vampir adevărat, Ana. Scuzați-mi, vara! Ce doriți de la noi?

- Povestea ei mi s-a părut fascinantă, dar și tristă. Ești o fată specială, Ana. Ai acel ceva de care nimeni nu se poate sătura.

- Da și ce?

- Vorbește politicos, Ana, spuse băiatul.

- O să îți dau o cheie din lemn din acești copaci albi. Vreau ca din când în când să vi să mă vizitezi.

- De ce, domnule? Tocmai vara mea imbecilă și fără maniere.

- Aș dori să vină pe la mine. Acum, o să-ți înmânez cheia.

Domul vampir aruncă cheia către copacul unde stăteau cei doi. Cheia a intrat fix lângă ei, dar în copac. Ana luă cheia de grabă și îi mulțumi de drum. În timp ce ei deja plecaseră, domnul spuse în șoaptă:"n-ai pentru ce, semeni trebuie să se ajute, domnișoară demon și domnișorule semi-demon". Domnul dispăru dintr-o dată lăsând ceață în urma sa.

După ce cei doi copii au plecat, subalternii au fost lăsați să intre, dar văzând că nimeni nu e s-au reîntors.

  ***

Într-o cameră, dincolo de Pădurea albă, se auzi un râs copios:

- De ce râzi, Lyov? N-ai mai râs așa de când mai bătut la tarot.

- Am găsit niște creaturi interesante de curând.