Un suflet pierdut

Capitol 9

   Ana se culcă imediat, nu îşi bătu capul pentru lucruri mărunte, dar dimineaţa a găsit un alt bilet pe masa din bucătărie, tot pe aceaşi temă, în legătură cu plecarea. După ce a recitit mesajul se gândea cum arată rudele ei, nu i-a văzut niciodată până acum. Biletul era scris de cineva cu o mână dibace pe o hârtie roşie: " M-am gândit mai mult şi ar trebui să plecăm mult mai devreme. Astăzi, nu te duci la şcoală. Îţi vei pregăti bagajul. Vom pleca astăzi, imediat ce terminăm serviciul. Te pupă, mama.". Era îngrijorită în legătură cu această "excursie de familie".

   Luă geamantanul din colţul patului, dar nu ştia ce haine să pună, doar nu a fost niciodată la rude. Se grăbi asupra telefonului, formă numărul mamei sale şi aştepta să răspundă:

  - Alo?întrebă mama.

  - Mama, cum e vremea deseori pe la rude?

  - Să îţi iei tot felul de haine la tine. Rudele noastre stau tocmai unde tot feluri de vânturi se intersectează. Să îţi iei pentru cinsprăzece zile, atât vom sta.

  - Bine, servici plăcut.

   În valiză îşi puse pulovăre, maieuri, rochiţe lungi şi scurte, dresuri groase şi subţiri. Şi dintrodată îmbrăţişa biletele cu putere la piept, nu ştiu la ce se gândea, dar cred că era fericită că vedea pe cineva nou.

   Seara a venit şi aşa şi părinţii. Mama îşi săruta puiul şi tata o luase pe sus preț de cinci minute, apoi erau cuprinși de îngrijorare: cum va fi drumul și cât timp va dura. Rudele acelea locuiau tocmai la capătul țării. Ana nu știa nimic și avea să rămână secret până la un moment dat.

   Pe drum către noile rude observa peste tot câte ceva minuscul, dar important. Oameni, oameni peste tot. Oameni îmbrăcați în alb și negru , oameni fericiți, cu zâmbete, cu lacrimi, cu ură. Putea citi Ana totul de pe fața lor. Copacii erau diferiți de cei care îi înconjurau orașul. Acei copaci erau bătrâni și erau deja morți. În mașină nu se putea observa clar, dar fata care stătea pe bancheta din spate, Ana, vedea lumea cu alți ochi. Copacii aveau trunchiuri negre, acei ochi fericiți ai oamenilor pe care i-a văzut ascundeau ură profundă pentru cei de lângă ei.

    După vreo o zi și jumătate ajunseră la casa acelor "rude". În cale apăru o doamnă învârstă, un băiat puțin mare de statura Anei și o vârstinică care era complet purtată de riduri. Mama făcu imediat introducerile:

  - Ana, ei sunt "familia ta". Prima care ți-a ieșit în cale este oarecum mătușa ta, băiatul este cel de-al cincilea nepot al meu și stră-bunica, Irha.

  - Cum adică cel de-al cincilea nepot, mamă? întrebă sfioasă Ana.

  - Adică este vărul tău de gradul al-cincilea. Familia noastră era mai numeroasă, dar a apărut o "boală" nouă și ne-a micșorat numărul familiei. Aceasta și mai avem dincolo de deal pe cineva. Este "supraviețuitoarea" noastră. Ea știe totul despre această familie, o să te ducem mai târziu ca să o cunoști și tu. Acum hai, tu și cu vărul tău duceți-vă să vă jucați, spuse tatăl.

    Băiatul îi prezentă Anei împrejurimile și apoi s-au dus în casă. Casa acestei "familii" era întradevăr veche și cei care o dețineau nu voiau să o reconstruiească sau să o tencuiască. Doreau să o lase așa. În casă totul era aranjat, numai într-o singură încăpere era mizerie și o dezordine, în camera unde erau jucăriile cu care nu se mai juca nimeni. Ana a pus mâna pe cleanță și tresări băiatul:

   - Să nu deschizi camera! Este o mizerie de nedescris. Praf peste tot și eu m-am chinuit să curăț casa. Încă nu ți-am spus numele meu, eu sunt Methius.