HAREM VOL 1 Oraşul De Aur

Caterina partea a 2-a

Își auzea inima cum bate din ce în ce mai tare, urechile îi bubuiau, iar părul i se zburlise de la scena care se derula înaintea ei. Trecuse atâta timp, uitase, iar acum destinul îi arunca în fațã ferfenițele acelei perioade obscure.  Fiecare amintire urâtã îi ieșea la suprafațã și erupea ca un vulcan, transformându-se într-un pumnal care îi strãpungea sufletul luându-i suflul fãrã milã. Era ca și cum retrãia din nou acea zi groaznicã pe care o îngropase adânc în colțișoarele întunecate ale minții. De ce acum și de ce aici? Dar întrebãrile nu își gãsiserã rãspunsul, ci fãcuserã ca vocea Alexandrei sã se audã mai tare:

- Ce s-a întâmplat? Spune-mi, iar eu am sã fac tot rãul sã disparã.

"Am să fac tot rãul să dispară" Și așa ai și făcut, ai fost alaturi de mine până în ultima clipă, până când ai dispărut.

Caterina întoarse capul de la scena cutremuratoare din fața ei, își puse degetele în urechi, presă cu toată puterea, dar degeaba... cuvintele tot își făcuseră loc . Își auzea propria voce firavă de copil speriat care îi povestea cum omul de încredere al familiei o siluise. Mama ei îl primise în casă de atâtea ori, îl tratase  ca pe un oaspete de onoare, "Iar el ce făcuse? A profitat de mine, un copil, eram un copil!" Izbucnirea subită o uimi. Mări ochii crezând că pentru o clipă ele o auziseră, Alexandra păruse că își îndreaptă privirea tristă spre ea, dar se înșelase. Nu îi sesizaseră prezența, se comportau ca și cum nu exista. "Dar sunt aici, uitat-te la mine! Alexandra! Te rog!" Se îmbrățișă, incolacindu-si brațele atât de puternic încât degetele se întâlniră, ca apoi prizând tare materialul bluzei trase puternic până îl rupse. "Gataaaaa!" Închise ochii până realiză că bluza atârna ca un steag înfrânt, de o parte și de alta a trupului, iar când îi deschise: era singură. "Unde ați dispărut? Alex unde ești?"

În timp ce Caterina o striga disperată pe sora ei, Aslan pășea hotărât spre camera fetei. O primise cadou de la Ordinul Călăii din Veneția: prostituata rivalului său. O tânără victimă a sărăciei, care căzuse pradă vulturilor. Îi devoraseră ochii, la figurat dar și la... Propriu!  Cât mai era întreagă mintal? Cum putea o copilă să supraviețuiesca la atâta violență? Fiecare pas care îl facea îl simțea din ce în ce mai greu pentru că azi frânse un înger, iar acum poate că va trebui să o facă din nou. Iar fetița lui? Aysun.
Se opri... "Aysun, dacă ai întâlnit și tu un barbat ca mine, care cu o singură mișcare a degetului condamnă sau salvează, ca un Cezar? Dacă ce fac eu aici, tu trăiești dincolo?" Își mușcă puternic buza inferioară. " Trezește-te! Ea nu a avut destinul nenorocitei ăsteia.  Nu a fost violată de nimeni și nici nu a fost chinuită până când a rămas doar un sac de oase"  "De unde știi?" Îi răspunse gândul întunecat ascuns în colțul minții. "Ce știi tu despre viața ei? Nimic, frânturi din câteva tablouri cumpărate, furate, pătate uneori cu sângele proprietarilor..." Și așa și era, ce știa despre Aysun? Nimic! Dispăruse în Veneția.
"Dacă te-ai întoarce nu m-ai mai recunoaște!" Oftă, apasă pe clanță și intră în încăperea slab luminată. Mirat, se uită la lustră. Se arsese un bec. Mai târziu, când apele se vor liniști, îl va schimba. Nici nu mai știa de când nu mai făcuse un lucru atât  de comun. Trecuse prea mult timp, pentru că îl considera un lucru uman, un gest care trăda viața obișnuită, nu viața unui mafiot însetat de putere și sânge. " Merit eu să te schimb, să ma urc pe scaun și să te desurubez până te lași încrezător în palma mea?" Gândul îi fu intrerupt de scâncetul venit de pe pat.

Cum plânsul înăbușit îl trezi pe Hazan din reverie, așa și bătăile în geam o aduse la realitate pe Caterina.
"Bate cineva. Oare e Mihai?" Se ridică în picioare, își șterse lacrimile. Camera era curată, canapeaua acum goală îi dădea un nod in stomac, ceasul bătea normal, iar vaza ca o regină înfrumuseța masa. "Vaza! O doamne, sunt încă in coșmar!" Știa sigur că o spărsese. "Dacă te mai fac țăndări o dată de zid, mă trezesc?".
Boc, boc, boc...
" Ce se aude? De unde vine?".
Se uită în jur, dar nu observă nimic, decât curățenie. "Tare pedantă mai era mama".
Boc, boc, boc...
"Cine e? Cine bate?" Dori să facă un pas,  dar piciorul nu se mișcă.
Boc, boc, boc.
"Nu e nimeni, ești încă prinsă în vis. Totul e o iluzie! Vezi nici să te miști nu poți". Dar ca prin minune, piciorul se dezlipi de pe covor. "Aaaa!"
Boc, boc, boc...