HAREM VOL 1 Oraşul De Aur

Întâlnirea ( prima parte)

Bucureşti 2016

În cameră domnea întunericul. Friedrich Nietzsche a spus că dacă te uiți mult timp în abis, abisul îşi va intoarce fața hidoasă spre tine, străpungându-ți ca o lamă ascuțită sufletul. Oare dădu-se mâna şi el cu întunericul? Şi dacă da, cum reuşise să scape de strânsoarea nemiloasă a acestuia? Probabil nu va găsi niciodată răspunsul la aceste întrebări fără sens pentru Mihai, care clipi repede de câteva ori când ochii începuseră să îl usture de la lumina slabă a telefonului. Citise până ochii îi lacrimară. Lăsă aparatul să cadă pe pat, într-un minut camera devenise neagră. Jaluzelele erau trase şi în casă domnea tăcerea. Şi cu toate acestea simțea mai mult ca niciodată funiile prezentului strângându-i trupul şi încarcerându-l în coconul format de frânghii. Doar că nu era un înveliş protector care pregăteşte viermele pentru metamorfoză, ci unul care îl asfixia încetul cu încetul pânâ s-ar prăbuşi ca o marionetă spartă la picioarele .. cui? A lui Hazan? "Niciodată!!"

Pupilele i se măriră încercând să străpungă întenericul, dar nereuşind aprinse lumina. Cu gândurile îndreptându-se spre jurnal, îşi muşcă buza până simți gustul metalic al sângelui, Alexandra era moartă! Dacă tot ce citise era adevărat înseamnă că secole întregi îi despărțea, ea dormind acum sub pământ cine ştie unde. Oare unde îi era mormântul? Numai pomenirea acestui cuvânt îi producea greață. Acum zece ani fusese cu el, pregătindu-se pentru nuntă, ca apoi să dispară apărând nu într-un bordel sau cine ştie unde ci într-un alt secol!! Într-un harem, numele ei fiind strâns legat de marele vizir: Kemal Kiral. Cum putea să facă față la toate aceste senzații care îi devorau inima: gelozie, neputință, ură, frică, încordare şi nervozitate? Cum putea să îşi găsească pacea şi lumina când îi fuseseră furate făra milă de un destin nemilos? Acum.. " impropriu spus acum" gândi Mihai, Alex se afla față în față cu pericolul. Citise cu mare atenție cum temătoare îngenunchie în fața lui Gizeh. Gizeh care o umilise, o trase de păr şi o pălmuise! Strânse pumnii mânios. Dacă ar fi fost acolo ar fi aparat-o, corpul i s-ar fi transformat în scut nepăsându-i câte lovituri ar fi primit în locul ei şi s-ar fi luptat cu toți ca să o salveze. Lacrimile disperarii îi inundară ochii, funiile invizibile simțindu-le iar, ar fi dat orice ca să ajungă în lumea ei...dar timpul în loc să îl ajute, îl blestemă să fie doar un simplu spectator în viața ei. Singura legatură dintre ei doi fiind acum un jurnal!

Trase adânc aer în piept. Să stea aici şi să despice firul în patru nu avea nici un sens! Cu puținul timp la dispoziție trebuia să rezolve o grămadă de probleme: Mara, firma şi Cati, jurnalul putea să mai aştepte un pic.
Îşi făcu din nou repede un duş, se îmbracă într-un costum Gucci închis la culoare, cu pantofi negri de piele şi ceas Rolex. Îşi trecu o mână prin păr, părăsind hotărât apartamentul, lăsând-o pe Cati să doarmă pe fotoliu. Dar cum păşi afară pe uşă îl întâlni spre groaza lui pe Petru. Era un bărtbat mic de statură, cu mustață şi un mare băutor de bere, dar activitatea lui preferată era spionarea vecinilor. Aşa că toată lumea când îl zăreau îl evitau, aşa cum încercă fără succes şi Mihai.

- Bună dimineața vecine, dădură mâna, ce surpriză. Mi-a spus doamna Matilda că ai fost plecat cu afaceri în Turcia.
Zărneanu scraşni din dinți cu putere, da şi ea era o batrană de 70 de ani la fel de bârfitoare ca şi individul din fața lui. Făceau perechea perfectă: ea era urechea şi el limba, iar creierul le lipsea cu desăvărşire. Fu cât pe cât să înjure, dar se abținu. Putea să pună pariu că se uitase încontinuu pe vizor ca să vadă când iese din casă, ca să aibă ce cleveti o zi întregă.
- Îhî, scuză-mă...
Fu imediat întrerupt.
- Vecine, ce bine că te-ai întors, pentru că vroiam să te întreb dacă nu o laşi mâine pe Mara cu Ana, fetița mea, la teatru de păpuşi. Nu am mai văzut-o de câteva zile. E bolnavă?
- Nuuu, mârâi Mihai. Acum scuză-mă...
- Valeu, dar ce ai pățit la mână!?
- Un mic accident. O zi bună!
Dar nu îl lasă să facă nici un pas că îi zise:
- Un minut!
" Îl omor!!!"
- Un minut, ar trebui să îmi fac griji? Ieri seara am văzut plecând din casă de la tine cei de la gaz. E totul ok? Trebuie să îi chem şi eu?
Zărneanu se încruntă. " Cei de la gaz?" se miră.
- Când s-a întâmplat asta? Întrebă interesat.
- Păi în jur de 6 după-amiaza.
Păli, pentru că ştia sigur că nu fusese nimeni acasă. Cati..la amant probabil, iar el ajunsese acasă după 10 seara..Încercă să se stăpânească şi să pară degajat când răspunse.
- Aaa da, mi-a zis ceva Cati. Nimic serios, ştii cum sunt femeile prostuțe. A ars nişte cartofi, s-a speriat de fum şi i-a chemat pe aştia de la gaz. Deşi.. dar na aşa sunt femeile, lipsea bărbatul din casă..cocoşul.
Petru râse.
- Aşa e şi nevastă mea.
- Trebuie să plec!
Dadură din nou mână.
- Întreab-o pe Mara!
Dar Mihai nu îl mai auzi îndreptându-se grăbit cu inima bubuid spre ieşirea din bloc.