HAREM VOL 1 Oraşul De Aur

Palatul

"Uneori mă întreb dacă aș fi putut schimba ceva. Dacă a fost alegerea mea interioară să ajung în această lume, a fost ceva întâmplător sau destinul pur și simplu m-a răpit aruncandu-ma fără milă în piața de sclavi. Cine știe dacă am să aflu vreodată răspunsul...Zâmbesc, cât de complexă este mintea umană.

Acum când mă întorc în timp și retrăiesc toate acele clipe zbuciumate, constat cu stupoare câte amanunte am uitat. Dar sunt unele imagini care vor rămâne mereu vii în mintea mea și mă vor urmări neîncetat. Sunt momente când încă mai aud țipetele și văd lacrimile Habei. Încă îmi mai zgârie urechile sunetul produs de șefa Hammam-urilor pe obrazul palid al fetei. Când am ajuns pentru prima dată în palat eram secătuita de puteri. Urcatul scărilor săpate în stâncă mă epuizase. Corpul mă durea și nici nu am realizat cum am ajuns goală și spălată de sclave. Adevărul era că eram murdare de praf și transpirate, lucru interzis în harem. Nu doream decât să mă întind și să dorm până nu mai știam de mine.
Dar cum stăteam pe bucata de marmură și numărăm picăturile de apă care îmi atingeau degetele de la picioare, făcând un efort supraopenesc ca să rămân trează. .. Un țipat îmi ucise într-o clipă somnul. Era urletul uneia dintre noi. Era goală ca noi toate, părul blond mangaindu-i blând talia. Vorbea într-o limbă necunoscuta mie, cuvintele ei nu aveau nici un sens, dar limbajul trupului îmi spunea totul: Ura ca și mine acest loc. Imediat fusese prinsă de două femei vânjoase, cu toate acestea zbaterile nu încetasera. Arăta ca o pisica sălbatică, pregătită oricând să își sfâșie dușmanii. Curajul ei mă uimea, eu neputând nici să ma mișc. As fi vrut să mă alătur ei, defapt cred că mă și ridicasem un pic... lupta ei dandu-mi putere, dar fusese stinsă imediat de palma care mă trezi la realitate. Intrase șefa Hammam-urilor, un munte de femeie. Parcă o văd în fața mea: era îmbrăcata într-o rochie neagră care se asorta minunat cu mustața groteasca. Prefera negrul, spunând că o văduvă credincioasă dacă nu își urmează soțul în mormânt, este obligată să poarte doliu până la moarte. Fusese adusa în harem la vârsta de 12 ani. Neajungand niciodată în patul sultanului, a ajuns mai întâi șefa micii bucătării, ca apoi cu trecerea anilor să fie numita șefa bucătăriei marelui stapan. O responsabilitate imensă, la orice greșeală viața fiindu-i în pericol, iar la împlinirea vârstei de 36 de ani fusese căsătorită cu un negustor. Ca după 10 ani să rămână văduvă, întorcându-se în palat și devenind șefa Hammam-urilor, altfel spus teroarea haremului.

Gestul ei m-a făcut să realizez că dacă doresc să supraviețuiesc în aceasta junglă va trebui să fiu surdă și muta. Și ca drept dovadă sunt AICI, iar Heba a sfârșit spânzurata în una din celulile întunecoase ale sultanatului. În ziua aceea nu mi-am pierdut doar libertatea, dar și numele. M-am pierdut pe mine însumi, da.. în acea zi Alexandra Popescu a murit, transformându-se cu pași mărunți în ceea ce sunt astăzi. Mă mai întreb uneori, dacă aș mai putea fi ce am fost. Mereu e același răspuns: morții rămân morți, ei nu se mai întorc niciodată!"
( Din Jurnalul Alexandrei)

Alexandra se trezi cu o cumplită durere de cap. Era amețita. Încercă să își amintească ce se întâmplase ieri seara, dar nu reuși. Se afla în dormitorul mic de Sud al odaliscelor. Era o cameră de 150 metri pătrați, împărțita în doua zone: zona novicelor și zona spalatoreselor. Pe jos se aflau 80 de paturi strânse în suluri perfecte cu o distanță între ele de 1 metru, celelalte 20 de paturi fiind nestrânse... printre care și al ei. Pereții aveau culoarea minunată a soarelui, iar coloanele și ușa de la intrare care delimitau camera erau albastre închis. De la ușă pornea un lung covor persan. Câte patru torțe împodobite cu aur erau înfipte în fiecare stâlp de piatră, luminând încăperea. Ferestrele zabrelite erau mici, fiind în număr de cinsprezece.

" M-am trezit cu o durere teribilă de cap. Nu îmi aminteam mai nimic din ce se întâmplase. Probabil oboseala mă ajunsese, ștergându-mi amintirile de ieri seară. Imediat am realizat că dormisem pe ciment pentru că spatele îmi era amorțit. Sau mai bine zis, că între mine și ciment era un fel de saltea foarte subtire acoperită de un așternut alb de bumbac. Nici nu deschisesem bine ochii că ușa imensă se deschise larg, iar 4 femei urmate de alte 3 tinere cu capul aplecat, făcându-și simțită prezența. Imediat a trebuit sa ne ridicam în picioare. Nu erau îmbrăcate la fel, dar toate aveau părul prins strâns în coc și nu zâmbeau. Am fost cuprinsa de un fior rece. Cine erau? Și cel mai important lucru... ce îmi vor face?"
( Din Jurnalul Alexandrei)