HAREM VOL 1 Oraşul De Aur

Chinurile

Într-un subsol prăfuit și urât mirositor, pe un carton rupt stătea Mihai legat. Era întins, cu mâinile la spate prinse de o funie groasă, iar capul îl durea ca după o mahmureala grozava. Nu știa ce se întâmplase, cum ajunsese într-un loc atât de murdar și de ce fusese capturat. Se întâmplase atât de repede încât nu prea își amintea ce se petrecuse , totul era învăluit în ceață. Ultimele ore erau un mister pentru el. Gânduri fără sens îi treceau prin minte, panica care îi încolțise sufletul își făcea mai tare simțită prezența, dându-i o forță atât de mare inimii încât mai avea putin și îi ieșea din piept.  Nu putea suporta locurile întunecoase, de mic îi fusese frică.. de când iubita lui mamă îl închisese ore în șir, din prea multă dragoste, în cămară. Nu o ura, dar nici nu mai ținea legătura cu ea. O suna doar o dată pe lună ca să îi spună ca i-a trimis bani. La atât se reducea relația lor.  Îi distrusese copilăria cu dualitatea ei. Erau momente când era cea mai dragăstoasă ființă dintre toate câte existau, ca apoi deodată să se transforme într-un monstru cumplit. Nu aflase niciodată cine îi era tată, iar acum nici nu îi mai păsa. Un bărbat care își părăsise iubita imediat după naștere pentru o altă femeie, nu se poate numi bărbat și în nici un caz tată. Din această cauză se și însurase, ca sa poată oferi fetiței lui o copilărie decentă și un nume. Să nu știe ce înseamnă durerea și rușinea  să crești fără un părinte. Încercă să își miște capul, dar durerea îl săgetă imediat. De ce aceste amintiri îngropate adânc în sufletul lui tulburat, îi reveneau acum în minte? Din cauza întunericului care îl înconjura. Când Alexandra dispăruse luase cu ea și raza de lumină care încolțise în inima lui.  Doamne, Alexandra.. da, venise în Istanbul ca să o caute. 

Nu îi venise să își creadă ochilor când văzuse gravura. Părea ireal de frumoasă, înconjurată parcă de o aura de mister. Unde, când și cine o pictase? Auzise zvonuri cum fetele ar fi fotografiate, iar cumpărătorul unei ore de plăceri..sau de ce nu chiar a tinerei respective, alegea din albumul plin de poze. Dar pozele, presupunea el, trebuiau sa fie indecente, pe când imaginea Alexandrei nu era vulgară.  Arăta o tânăra melancolică, care mângâia inconștient suprafața apei fântânii, aflându-se cu gândul foarte departe. Oare mintea ei îi era plină de el, cum era a lui pentru ea?  Iar bijuteriile... simți un nod în gât, bijuteriile care îi tulburaseră nopțile. Darul unui bărbat pentru ea. Trase aer în piept.  Oare chiar îl părăsise, cum crezuse inițial Cati? Ce femeie își lasă baltă logodnicul în ziua propriei nunți? O femeie care nu iubește, veni repede răspunsul. Înghiți în sec, dar dacă nu îl iubea... sigur își iubea mama. Alexandra își adora mama, chiar și sora. Nu ar fi părăsit-o niciodată provocându-i astfel moartea. Nu, iubita lui fusese răpită! Nu putea explica rațional prezența bijuteriilor care o înnobilau sau de ce gravura se aflase în proprietatea Bibliotecarului. Bibliotecarul... începea să își amintească...

Cati îl sunase, după ce obținuse adresa așa zisului domn Aslan Hazan. Micuța lui avea varicelă ca orice copil normal. Ajunsese acasă imediat. Mara era încă în spital din cauza febrei, dar a doua zi îi dădeau drumul.  O găsise pe Cati uitându-se la știri, nici nu se întorsese ca sa îl salute. Îl ignora.

- Crede-ma ca nu am putut sa vin mai repede.  ( Îi zise atunci) Izmir, contabilul,  fură din firmă de câțiva ani. Iar eu de abia acum am realizat. Mara este bine, ce a spus medicul? - Cati se întorsese și făcuse ochii mari spre el.

- Si ai chemat poliția?

Mihai negase din cap.

- Sa nu îmi spui ca l-ai lăsat să scape! Mâine dimineață depunem plângere la poliție. Bineînțeles că îl cunosc, doar este salariatul tău de câțiva ani. A luat masa cu noi de câteva ori, l-am servit cu ce aveam mai bun, Doamne a stat aproape și de Mara! Mara? Mara e bine, doctorul a spus ca are vărsat de vânt. O boală normală pentru vârsta ei, va trebui să stea închisă în casă până îi va trece. 

- Nu vom depune plângere.

 Îl fixase mirată cu privirea. Arătase obosit, dar zărise o sclipire ciudată în ochii lui și așteptase ca el sa continuie.

- Nu, nu vom depune plângere pentru ca avem o pista. După atâția ani avem o pistă. - Scosese din mapa gravura și i-o întinsese. Cati își dusese mâna la gură șocată. Ochii îi lăcrimară deoarece în fata ei stătea sora ei, Alexandra. Era atât de aproape încât putea să o atingă, doar ca nu era ea..ci un simplu desen. Era ca și cum erau despărțite de un zid incolor, o vedea, dar nu o putea îmbrățișa. Ii mângaiase cu degetele tremurânde parul, bratul întins. Era ea, defapt era o altă ea..dar tot Alexandra, sora ei era.  "Iartă-mă", șoptise așa de încet încât soțul ei nu o auzi.

- De unde, vocea îi tremura, de unde o ai?

- Era printre foile lui Izmir. L-am lăsat să scape deoarece mi-a dat adresa unui anumit Bibliotecar, de la el furase aceasta gravura. Maine seara am avionul, mi-am cumpărat bilet spre Istanbul.

-  Asa de repede, singur? Mihai! Poate fi periculos! Trebuie sa mergem la politie! Să vorbim cu ei.

- Și ce sa le spunem?- ridicase vocea- Ai uitat cât au fost de utili data trecuta? Au luat câteva declarații, atât!!!  Au tras concluzia stupida ca m-ar fi părăsit în ziua propriei nunti pentru un alt bărbat. Spune-mi a cui a fost vina? 

-Mihai, eram tânăra. Chiar credeam ca se va întoarce - își ștersese lacrimile- Eram geloasa prostește - își îndepărtase un fir imaginar de praf de pe bluză- Credeam că te iubesc, nu am realizat nici o clipă ca ea chiar a dispărut. Aveam impresia ca va apărea în orice moment cu zâmbetul pe buze ca și când nimic nu s-a întâmplat. Și acum să o văd aici... - îi atinsese fața-  

- După cum spuneam, mâine plec.

Și plecase...

Revenirea în Istanbul fusese dificila, mai ales ca în mintea lui asimila acest oraș controversat cu ea. Vizitase de câteva ori anticariatul micuț al bătrânului. Pentru că domnul Aslan se dovedise un bărbat în jurul vârstei de 60 de ani cu părul cărunt. Părea un bătrânel plăpând cu ochi blânzi, nu îi venea sa creadă ca pe el îl descrisese contabilul ca fiind Teroarea colecționarilor de artă. Nu observase nimic suspect. Încă nu îi vorbise, nu știa încă cum să îl abordeze, plus începea să creadă că Izmir îl mințise și îl îndrumase greșit. Iar acum cineva îl atacase, auzise peste tot de teroriști. Încercă sa se dezlege, dar nu reuși. Se auziră pași iar lumina puternica îl orbi. 

- În sfârșit ne întâlnim domnule... Zărneanu, vorbea într-o engleza perfectă cu un ușor accent străin, după cum am aflat din actele dumitale.  

După ce se obișnuise cu lumina simți cum inima i se oprește în piept de frică. Da, ii era frică! In fața lui stătea un alt domn Aslan, îmbrăcat într-un costum impecabil, iar ochii ii erau atât de reci încât putea îngheța pe oricine. În locul bătrânului amabil, stătea un bărbat periculos, iar în spatele lui stăteau nemișcați ca două statui, garda lui de corp. Înghiți în sec, avea să îl omoare! 

- De câteva zile dați târcoale magazinului meu de antichități. De la început mi-ați părut suspect, dar când am observat ca ați revenit a doua, a treia chiar și a patra oara... am fost sigur.  Și am acționat imediat, dar surprins am fost să găsesc asta la dumneavoastră. - îi arata gravura- Să lucrați împreună cu Izmir nu m-aș fi așteptat. După ce termin cu dumneavoastră domnule ...Zarneanu, am eu ac și de cojocul lui! Chiar dacă se ascunde lașul și în gaura de șarpe, tot am sa îl găsesc. Nimeni nu fura de la mine! Nimeni!!! - țipă Aslan. Acum va rog sa îmi spuneți unde sunt celelalte 4 gravuri? Dacă îmi spuneți veți muri repede, vă promit, dacă nu...

-  Nu știu despre ce vorbiți!! Credeți-mă! Nu știu nimic despre acest gravuri. Am... am văzut-o pe iubita mea și am venit sa o caut!

Domnul Aslan oftă și dădu din cap resemnat.

- Hmmm ați ales calea dificilă, dar alegerea vă aparține! Să vedem dacă nu putem să vă împrospătam memoria. 

Scoase din buzunarul de la piept un clește...