𝘮𝘢 𝘤𝘩𝘦́𝘳𝘪𝘦 ✓

unu

─── ∘◦❁◦∘ ───

          — Nu te grăbești să ajungi pe plajă? mă întrebă tata.

          Se agita prin casă deja de treizeci de minute, de când am ajuns. Despacheta, deschidea dulapuri, se minuna de praf, apoi căuta priza la care să conecteze frigiderul și așa mai departe. Iar eu stăteam pe scaunul înalt de la bucătărie și ciuguleam niște struguri roși. Îi cumpărasem din fața aeroportului, în timp ce tata negocia cu un taximetrist. 

          — Am toată vara la dispoziție pentru asta, i-am spus.

          Am scuipat câțiva sâmburi pe o farfuriuță prăfuită, indiferentă față de drama lui. Tata nici măcar nu m-a ascultat. Era prea ocupat să înjure, întrucât nici măcar apă nu aveam în casă. Am oftat și am sărit de pe scaun. L-am urmărit câteva momente cum se uita sub chiuveta de la bucătărie și neavând habar ce făcea acolo.

          — Mi-ai spus că e gata de locuit, am comentant, cu mâinile la piept.

          — Și așa ar fi trebuit să fie!

          Mi-am dat ochii peste cap. Tata mereu se zgârcea la prețuri și ajungea s-o dea în bară fix din această cauză. Aș fi înțeles dacă o duceam prost cu banii, deși de când mă știu am fost destul de bogați. Niciodată n-am înțeles cu ce se ocupa tata exact. Ceva afaceri. Iar eu sigur nu vream să-i calc pe urme și să fiu stresată toată ziua precum el, de aceea m-am orientat spre arhitectură.

          M-am plimbat prin bucătărie, urmărind cu privirea țevile vopsite prost într-un verde deschis precum peretele, până când am găsit două valve. Am început să le învârt, iar în scurt timp am auzit apa curgând prin țevi. 

          Doar că făcea așa zgomote de parcă țevile se înecau. 

          Tata scoase capul de sub chiuvetă într-o secundă, atent și el la zgomot. Fu stropit imediat de un jet de apă puternic, care se izbea de chiuveta din ceramică.

          — Drace!

          Se întinse după capătul robinetului și-l învârti până când apa se opri din curs. Tricoul lui pollo era ud leoarcă când se întoarse spre mine, iar din pletele cărunte și scurte îi picura apă. Nu mi-am putut abține zâmbetul.

          — Tu ai făcut asta? mă întrebă, cu mâinile în șolduri.

          — Eu doar am deschis valvele. Se pare că până la urmă avem apă în casă.

          Doar oftă, abținându-se din a comenta. El mă târâse până aici, deci ar fi trebuit să-și asume năzbâtiile mele făcute din plictiseală. 

          M-am retras apoi în camera mea de la etaj, acolo unde îmi lăsasem bagajul. Am scos din el întâi hainele care știam că se șifonau ușor și le-am așezat pe fiecare pe câte un umeraș. Doar gândindu-mă la câtă treabă aveam în primele zile (cumpărături, curat, despachetat) parcă mă apucea durerea de cap.

          Câteva minute mai târziu apăru și tata în pragul ușii, pe care o lăsasem deschisă, cu câteva scrisori în mână.

          — Asta e pentru tine, spuse și o lăsă pe comoda de lângă ușă. E de la Victoria. V-am zis eu că o să vă împrieteniți.

          — Doar mi-a lăsat o scrisoare, papa. Ca să-mi zică probabil că nu vrea să mai audă de mine niciodată.

          — Nici n-a auzit până acum.

          — Exact.

          Se încruntă de acolo de unde stătea. Lumina intra destul de prost pe geam  – casa era înconjurată de copaci. Avea doar un etaj, unde se aflau două camere, iar la parter se aflau baia, bucătăria deschisă și livingul. Avea mobilă veche și în sine un vibe mediteranean, foarte exotic pentru mine.

          — Nu înțeleg de ce ești atât de respingătoare cu ea. Nici măcar n-ai cunoscut-o.

          Am vrut să rămân stăruitoare în judecata mea asupra Victoriei, chiar am vrut – însă tata avea dreptate. Nu știam nimic despre ea, decât faptul că locuia în Monaco. Pentru mine acesta era un motiv suficient de bun ca s-o consider o sclifosită, însă, până la toată urma, nu asta eram și eu? Un alt tip de sclifoseală, tipic californian, dar tot sclifoseală. 

          Am oftat. Nu-mi plăcea să-i arăt că avea dreptate, dar până la urmă m-am ridicat și am luat scrisoarea de pe comodă. Literele de pe ea erau trasate cu un stilou subțire și abia am putut distinge ceea ce scria:

April Brewer

Rue Saint-Sébastien, 16

          Sigur avea să păstrez plicul, doar ca să nu uit cumva unde locuiam.

          — Zice să ne întâlnim azi la nouă la un bar pe plajă, i-am dat lui tata verdictul, căci aștepta lângă mine precum un cățel după biscuitele lui.

          — Și te duci?

          M-am abținut foarte tare să nu oftez în acel moment. Dar am înjurat, în sinea mea, inițiativa tatei de a verifica cutia poștală.

          — Mă duc, să n-o las cumva să aștepte.

          Tata mă bătu pe umăr, apoi dădu să plece.

          — Să nu bei prea mult.

          — Bineee...!

─── ∘◦❁◦∘ ───