VOLUMUL II
Erick Carter. Din adolescentul dornic de răzbunare, devenise adultul plin de regrete. Măcinat de vina celor întâmplate, Erick încearcă să găsească adevăratele culori ale vieții.
Trecutul era greu de uitat atunci când continuai să trăieș...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
🦋
Exista un dezavantaj major în a locui singur. Trebuia să îți faci singur de mâncare, curățenie, cumpărături și să plătești facturile. Nu exista cineva care să te ajute cu toate aceste lucruri și să te îngrijească atunci când ești bolnav.
Eram un leneș și era un adevărat chin pentru mine să fac toate acestea. Până stăteam cu mama era simplu, ea făcea totul. O mai ajutam și eu din când în când, dar după moartea Almei nu mai eram în stare de nimic. Avusesem o perioadă foarte nasoală, iar povara căzuse pe umerii mamei. Pentru că asta eram atunci. O povară.
După ce am aflat adevărul ascuns de mama, am plecat de acasă și m-am mutat în Edinburgh. Stăteam aici de patru ani și îmi făcusem o viață. Doi ani am cutreierat străzile și mi-am facut de cap. Într-un moment de beție dintr-un club, m-am luat la bătaie cu cineva pentru că se frecase de mine în timp ce trecea, iar atunci a fost momentul în care l-am cunoscut pe Paul. A fost cel care m-a oprit în a-l nenoroci pe individ și de atunci devenisem de nedespărțit.
Nu mai țineam legătura cu nimeni din liceu. M-am rupt complet de vechea viață, în speranța că voi putea începe alta. Credeam că reușisem, până când au început să apară, din nou, acele afurisite de atacuri de panică. De la ultima vizită la psiholog, am mai avut încă două și am sunat-o pe doamna Parker. Aceasta mă trimisese la un psihiatru, care mi-a prescris un tratament și pe care îl luam deja de două zile.
Râdeam singur de cât de penibil eram. Începeam să mă consider cu adevărat nebun și eram tot mai disperat ca aceste pastile să își facă efectul. Aveam constant o stare de panică în mine și deși încercam să mă liniștesc, nu reușeam. Parcă era cineva cu un cuțit la gâtul meu și așteptam cu frică să îmi facă felul. Era cea mai bună comparație pe care o găseam, însă și cea mai aiurită. Nimeni nu pândea în spatele meu, eram doar eu care îmi făceam diferite scenarii.
- Să înțeleg că ultima luptă a decurs bine? face semn spre vănătăia de pe obraz. Înjur în gând.
- E semnul unei victorii, îi spun doamnei Parker. Ceilalți doi nu au avut nici o șansă în fața mea.
- Și cum te-ai simțit după ce ai câștigat?
- Excelent. Eram obișnuit să câștig. M-am simțit bine să îi văd pe ceilalți răniți.
- Ai fost și tu rănit?
- Normal. Pentru asta lupt.
Tresar. Nu sunt sigur dacă trebuia să spun asta.
- Vrei să acoperi răni vechi cu altele noi?
Nici eu nu o puteam spune mai bine.
- E felul meu de a-mi reaminti cât am greșit în trecut. Vreau, cumva, să mă pedepsesc pentru cele făcute.
