VOLUMUL II
Erick Carter. Din adolescentul dornic de răzbunare, devenise adultul plin de regrete. Măcinat de vina celor întâmplate, Erick încearcă să găsească adevăratele culori ale vieții.
Trecutul era greu de uitat atunci când continuai să trăieș...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
🦋
Oare eram bolnav? Eram pe moarte? M-a afectat atât de tare faptul că am petrecut ziua cu o fetiță încât am început să scot bazaconii pe gură? Oricare ar fi cauza, încerc să îmi scot din memorie ceea ce i-am spus ieri Karinei. A fost atât de greșită fraza aceea, încât în secunda doi m-am ridicat de pe canapea și am plecat fără să dau o explicație.
I-am ignorat pașii din urma mea și am răsuflat ușurat când am ieșit din incinta blocului. Încă era ziuă afară, însă aveam impresia că văd negru în fața ochilor. Capul îmi vâjâia, gâtul îmi era uscat și îmi împreunam mâinile pentru a le opri din tremurat.
Mi-am ridicat mâna dreaptă, cea care a cuprins-o pe a Karinei și mă strâmb la ea, cuvintele derulându-se în mintea mea ca o frază enervantă pe care o repeți la infinit pentru a o ține minte la examen.
Îmi spune să prind această mână și să mă țin puternic de ea.
Să o țin, ca să ce? Să mă încălzesc la mâini? Să cobor scările? Să mă sprijin de ea în caz mă mă împiedic?
Oare ce aveam în cap când am spus aia? Probabil nimic, mai mult ca sigur. Mereu am avut capul gol de orice cuvânt rațional și spuneam orice lucru lipsit de sens. La fel ca acum. A fost o mare greșeală toată acea apropiere dintre noi. Nu trebuia să se întâmple și mă voi asigura că nu se va mai întâmpla vreodată.
Abia am reușit să adorm două ore după ce am ajuns acasă și eram un pachet de nervi acum. Am pufnit iritat când am văzut mesajul Karinei în care mă anunța că, de dimineață, Amalia va sta la magazin și abia după masă va merge acasă și m-a întrebat dacă o să mai merg la ea. Dar ce sunt eu aici? Bonă disponibilă la orice oră?
- M-ai auzit?
Tresar speriat și-mi ridic privirea spre Paul.
- Da.
- Și ce părere ai?
- Este minunat.
Mă fixează intens cu privirea câteva secunde, după care își masează tâmplele.
- Vrei să spui că este minunat să luăm la bătaie pe toată lumea prezentă aici?
Când a sugerat el așa ceva? Are nevoie de un control?
- Scuze, frate, dar joci prea periculos.
- De când îți e teamă de puțin pericol?
- E o pierdere de timp.
- Vrei să spui că ai vrea să te bați cu toți?
Cutreier cu privirea toată sala în care ne aflăm. Veneam des cu Paul aici pentru a ne antrena și a ne lucra corpul. Puteam face asta și în locul unde se țineau meciurile, însă preferam o schimbare de decor. Monotonia mă plictisește.
