VOLUMUL II
Erick Carter. Din adolescentul dornic de răzbunare, devenise adultul plin de regrete. Măcinat de vina celor întâmplate, Erick încearcă să găsească adevăratele culori ale vieții.
Trecutul era greu de uitat atunci când continuai să trăieș...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
🦋
- Crezi că este o idee bună? îmi șoptește în ureche.
- Categoric nu, replic imediat.
- Și atunci? De ce ai venit cu propunerea asta?
Îmi întorc privirea spre ea. Nu găsesc răutate în ochii sau vorbele ei. E doar curiozitate.
- Trebuia să fac ceva. În plus, e vorba de câteva zile. Nu le pot lăsa cu ușa distrusă și cu indivizii aceia pe urmele lor.
- Au nevoie de bani.
- Le dau eu.
Valeria clipește des spre mine. Întinde mâna și-mi atinge fruntea.
- Nu ai febră, concluzionează. De când ești tu atât de darnic? Și de unde ai atâția bani?
Îi dau mâna la o parte, încruntându-mă.
- E treaba mea, spun, provocând-o să își dea ochii peste cap.
Fetele ies din dormitor cu două genți. Karina arată ceva mai bine. Cu trusa de prim ajutor pe care o are în locuință, i-am îngrijit rănile. Deja se învinețesc, însă am aplicat pe ele câteva unguente. Pe Amalia se vede de la o poștă tristețea. Deși când s-a întors acasă, i-a explicat mama ei că a înțeles greșit, Amalia tot a rămas cu o urmă de îndoială.
- Uite, o să chem pe cineva să se ocupe de ușă și...
- Nu vreau să aud, mă răstesc și îi iau gențile din mână. M-am ocupat eu deja.
Mă enervează tendința asta a ei de a se descurca singură. Poate e greu pentru ea să se obișnuiască cu ideea că, în sfârșit, o ajută cineva, dar puțin îmi pasă. Am vorbit cu Paul la telefon și a spus că o să vină cineva, mai pe seară, să lucreze la ușă.
Strânși toți în fața blocului, ne uităm unii la alții. Mă uit spre Valeria, neștiind ce să îi spun. Mai mult, mă tem de ceea ce gândește în acest moment. Are în față un Erick care, în trecut, nu dădea doi bani pe alți oameni, iar acum, își oferă locuința altor persoane.
- Mi-a făcut plăcere să te cunosc, Amalia, spune veselă, întinzând mâna spre fetiță. Aceasta zâmbește înainte de a o strânge de mână. Poate ne mai vedem, continuă, iar fata aprobă din cap. Aveți grijă, de această dată ni se adresează mie și Karinei. Poate ne mai vedem, o să stau încă câteva zile, apoi voi pleca.
- Definitiv?
- Ai vrea tu, zâmbește. Se apropie un eveniment în familia noastră la care trebuie să fiu prezentă.
- Aici?
- Da, aici. E vorba de fratele meu. Se însoară.
- Ce face?
Asta da veste. Nu mă așteptam. Cred că își dă și ea seama că m-a luat prin surprindere. Își flutură mâna prin fața mea pentru a redeveni atent la ea.
