VOLUMUL II
Erick Carter. Din adolescentul dornic de răzbunare, devenise adultul plin de regrete. Măcinat de vina celor întâmplate, Erick încearcă să găsească adevăratele culori ale vieții.
Trecutul era greu de uitat atunci când continuai să trăieș...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
🦋
Oare de ce trebuia să intervină ceva care să îmi strice buna dispoziție?
Bineînțeles că a început ploaia și bineînțeles că, nici de al naibii, nu o să ies în ploaie ca să mergem acasă. Cinematograful se află într-o zonă unde nu ai acces prea ușor cu mașina, trebuie să o lași într-o parcare din apropiere și apoi să mergi zece minute pe jos, pe o străduță îngustă, până aici. Drumul nu e atât de lung, însă plouă cu găleata și să mergem până în parcare, în speranța că vom vedea un taxi pe acolo, nu este pe lista mea de planuri.
- Se pare că mai trebuie să rămânem puțin.
- Dar eu vreau să merg acasă, se plânge Amalia.
- Și ce vrei să fac? Nu pot pocni din degete ca să opresc ploaia. Du-te acasă, dacă asta vrei.
- Pot?
- Nu.
- Atunci de ce mi-ai zis să merg acasă? bate enervată din picior.
- Am zis-o doar așa. Nu mă așteptam să mă crezi. Știi măcar să ajungi acasă? Acasă la mine, tind să adaug.
- Cum să nu?! Am ținut minte traseul.
- Da, vezi să nu, râd.
Nu îi place că îi întorc fiecare vorbă și posibil să îmi observe iritarea. Dar cum să îmi păstrez calmul când sunt prins aici?
- Tu ți-ai anunțat părinții că pleci mai târziu? îl întreb pe puști. Vin ei după tine, te urc eu într-o mașină, te duc direct acasă sau vii acasă la noi și vin ai tăi după tine...
Sunt stresat, ceva foarte previzibil. Sunt responsabil pentru doi copii și mă stresează la maxim asta. Totuși, pentru a-mi păstra mândria și nu a pune toată starea mea pe seama copiilor, aș vrea să dau vina pe vreme, îmi provoacă un oarecare disconfort. Am fost destul de bine până să ieșim din sală și să vedem vremea de afară.
- Erick, cred că...
- O să sun acasă, o întrerupe.
- Știi să umbli pe telefon? îl întreb. Să apelezi, să trimiți mesaje, să trimiți vocale...
Își dă ochii peste cap, lucru care mă enervează îngrozitor la oameni, la copii nici nu mai zic, dar nu și când o fac eu.
- Ar fi ciudat să nu știu, răspunde.
Da, corect. Când îi văd pe puștanii ăștia de numai o șchioapă cu telefoane performante și haine de firmă, îmi dau seama cât de diferit am crescut.
- Dar presupun că nu știi să citești sau să scrii.
- Îl mai învăț eu, intervine micuța. Nu excelează, însă nici rău nu e.
