VOLUMUL II
Erick Carter. Din adolescentul dornic de răzbunare, devenise adultul plin de regrete. Măcinat de vina celor întâmplate, Erick încearcă să găsească adevăratele culori ale vieții.
Trecutul era greu de uitat atunci când continuai să trăieș...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
🦋
Nu era un secret faptul că eram prost în majoritatea timpului și că îmi lua mai mult timp să procesez ceva ce ar trebui înțeles în doar câteva secunde.
Mă trezisem dintr-un vis total aiurea și greu de înțeles. Tot aud de la unul și de la altul că fiecare vis are o semnificație. Prostii. Într-adevăr, nu neg, unele poate chiar au o semnificație anume și chiar încearcă să îți transmită anumite semnale sau mesaje, însă majoritatea viselor sunt atât de dubioase încât nici nu se mai merită să îmi petrec timpul gândindu-mă la ele sau la adevărul ascuns din spatele fiecărei acțiuni din vis. Adică, cu ce mă ajută pe mine să îmi dau seama de ce l-am visat pe fostul meu profesor din liceu pe un covor zburător în timp ce era în drum spre a își cumpăra legume de la piață? Interpretează visul acesta, pentru că așa cum se spune, nu visezi anumite lucruri degeaba. Ce-i drept, nu am visat asta acum, a trecut ceva timp de atunci, însă ceva îmi spune că visul avut în această noapte tot în direcția asta se îndrepta.
Mă trezisem speriat și debusolat, neînțelegând de ce sunt altundeva și nu la mine acasă. Stând și amintindu-mi ultimele ore, parcă spaima care se mai domolise puțin începe să crească în intensitate. Iar asta se datorează tocmai amintirilor care mi-au revenit fulgerător. Și împreună cu acestea, puținul gram de inteligență pe care îl am, m-a făcut să realizez ceva.
Cu inima bubuindu-mi în urechi, arunc o privire la ecranul telefonului. E puțin trecut de ora patru dimineața. Las telefonul pe marginea canapelei și mă sprijin de brațe pentru a mă ridica în fund și pot jura că, în acel moment, am văzut stele în fața ochilor. Îmi reprim câteva înjurături pe vârful limbii și-mi forțez ochii să scaneze camera în căutarea hainelor mele, găsindu-le așezate pe un scaun de lângă canapea. Îi mulțumesc în gând lui Paul pentru asta și mă schimb rapid de haine, încercând să fac abstracție de durerea infernală de cap și senzația de greață. E ultimul lucru care contează acum.
Luându-mi telefonul și lăsând hainele împrumutate de la Paul pe canapea, ies din apartamentul său și chem un taxi. Paul e destul de paranoic și verifică în mod constant dacă a încuiat ușa, dacă a scos totul din priză, dacă aragazul e oprit și câte și mai câte. Având în vedere asta, dar și faptul că îi tot era lene să vină de fiecare dată la ușă să îmi deschidă sau să încuie după mine, mi-a dat o cheie de la apartamentul lui, instruindu-mă ca oricând vin și plec pe nepregătite, să încui ușa. Mi-am dat puțin ochii peste cap la cerința lui, însă m-am supus. Ce-i drept, a durat puțin până mi-a intrat în sânge să fac treaba asta și numai Dumnezeu știe câtă bătaie am primit de la Paul pentru că, evident, uitam să încui după mine. Acum pot spune că am devenit și eu puțin paranoic și verific dacă am făcut unele chestii chiar dacă deja știu că le-am făcut.
Deși îmi este puțin cam frig și simt cum răbdarea mea este pe sfârșite, este unul din momentele în care nu regret că mi-am vândut mașina. În starea în care mă aflu acum sau în majoritatea zilelor, aș fi incapabil să conduc. Și nu mi-aș face griji pentru viața mea, puțin îmi pasă, însă mă gândesc la ceilalți parteneri și șoferi de drum și la faptul că aș putea să îi pun în pericol din cauza nesăbuinței mele. Când am zis că mă rup de trecut, chiar am făcut-o. Mașina aceea avea mult prea multe amintiri pe care încercam să le uit, așa că am preferat să renunț la ea.
