O clipă

🦋14. Inima dictează🦋

🦋

Pentru unii, vine un moment în viață în care se întreabă cum au ajuns aici. Eu nu o mai fac. De ce? Pentru că lucrurile bune rar vin sau, cel puțin, s-au ferit de mine, așa că nu era ceva nou să primesc o altă lovitură de la viață. Dar totuși, niciodată să nu spui niciodată.

Ziua înmormântării Almei nu se afla pe lista mea de evenimente din această viață. Era ceva ce nici măcar nu puteam concepe. Mi se părea de-a dreptul ireal că am ajuns să trăiesc așa ceva. 

- Erick, într-o oră trebuie să plecăm, aud vocea mamei cum strigă de undeva din casă. 

Privesc în gol la hainele care îmi stau aruncate lângă scaun, neatinse încă de când am văzut-o ultima dată pe femeia pe care am pierdut-o pentru totdeauna. Ironic, sunt negre, parcă prevestind coșmarul pe care urma să îl trăiesc. Cu minimul de efort, îmi desprind spatele de marginea canapelei și mă târăsc până lângă scaun. Toate mișcările îmi sunt mecanice, parcă nici de faptul că mai respir nu mai sunt conștient. Poate o să par ultimul nesimțit îmbrăcat cu haine de stradă, posibil murdare, dar în acest moment, parcă nimic nu mai contează. Vreau doar să treacă și ziua asta, ca să îmi pot duce la bun sfârșit planul. De mâine, nimic nu va mai conta. Totul se va termina. 

Îmi iau blugii în mănă și bag mâna în ei pentru a-i întoarce pe partea cealaltă. Ceva alb cade din buzunarul de la spate, făcându-mă să mă încrunt, nedumerit fiind. Pare un plic alb, numele meu aflându-se pe una dintre părțile sale, lucru care deja începe să mă nedumerească și mai mult. Deschid plicul și scot din el cele două foi. Respirația mi se blochează când recunosc scrisul Almei. Dar cum? Când mi l-a dat? Cum a ajuns aici? Oare să... oare mi l-a dat în ultima zi când ne-am văzut, atunci când m-a luat în brațe? Pentru că înainte de asta, nu țin minte să fi avut ceva în buzunar, aș fi observat.

Cu degetele tremurânde și cu inima bătându-mi de parcă vrea să îmi iasă din piept, încep să parcurg ceea ce a scris. 

"Erick,

Aș fi început această scrisoare cu dragă, așa cum se obișnuiește. Apoi, am stat și m-am gândit, oare te pot numi așa? Oare nu încalc o limită de-a ta și te deranjez și mai mult, numindu-te într-un fel care nu îmi este permis?

Când vei citi această scrisoare, eu nu voi mai fi printre voi. Știi, voi deveni o micuță stea, în cel mai fericit caz. Sau orice altceva, nu am de unde știi în ce mă voi reîncarna. Dacă mi-ar fi dat să aleg, aș alege o stea sau un fluture. Poate sunt niște lucruri nesemnificative, însă mi-ar plăcea să știu că, stea fijnd, oricât de singură m-aș simți, la o privire mai atentă, aș vedea celelalte stele care se află alături de mine. Știi, mereu am fost singură,  m-am simțit singură și nu vreau să mai trec prin asta. Nu am avut cui să îi spun secretele, supărările și bucuriile mele. Ele mi-ar rămâne mereu alături și nu ar mai trebui să trăiesc cu teama permanentă că voi fi abandonată mai devreme sau mai târziu.