Șoaptele întunericului

Capitolul 20

                       𝐒 𝐂 𝐀 𝐑 𝐋 𝐄 𝐓 𝐓

Ating cu buricele degetului geamul de sticlă al autobuzului,și încep să desenez o inimioară pe el de plictiseală.

Astăzi,e foarte frig în Manhattan,fiind -1°C .Desigur,m-am îmbrăcat destul de gros,având pe mine un hanorac negru,iar pe sub el,un tricou alb în dungi negre,și o geacă maro peste.

Mă încrunt când văd că se înnorează deodată,apoi începe să plouă torențial.Mă ridic de pe locul meu oarecum iritată,și mă susțin cu spatele de bara rece a autobuzului.

Îmi verific telefonul.

07:35

De obicei ajung prima în clasă,deoarece mama nu vrea să mă ducă cu mașina până la școală,așa că trebuie să iau singurul autobuz care mă duce până la școală.Celelalte merg în locuri total paralele,și sunt supusă să-l iau pe acesta,care vine destul de devreme.

Dar nu mă plâng.Decât să merg cu mama,mai bine stau într-o încăpere cu foarte mulți necunoscuți care mă fac să mă simt mult mai în siguranță,decat mă face mama când sunt cu ea.

Stau cufundată pe gânduri, până când autobuzul oprește la stația mea.Cobor încă în transă,gândurile devenindu-mi și mai profunde acum după ce simt picăturile reci care îmi lovesc geaca,formând un sunet ciudat.

Mă foiesc.

Mă uit în sus,și sunt lovită de o picătură fix în ochi.Îl strâng dureros,apoi îmi dezlipesc privirea de pe cer.

Ador ploaia,mai ales când sunt afară și pot simți toate acele senzații,ca atunci când te lovește câte o picătură,corpul devenind ud și hainele de pe tine foarte grele.Îmi dă o stare de somnolență,dar tot e plăcut,acela fiind momentul perfect pentru a te relaxa.

Câteodată,când plouă și sunt acasă,citesc.E foarte liniștitor,iar atunci mă simt de parcă mă dezlipesc de realitate.Plus că cititul mă face să uit de toate problemele mele,și mă simt mult mai fericită,de parcă nimic numai există în jurul meu.Sunt doar eu și cartea pe care o citesc.

~ ~ ~

Pășesc pe holurile școlii,ghetele ude de la ploaie împroașcă cu apă peste tot,podeaua fiind acum udă.

Deodată,sunt lovită de o liniște asurzitoare.Fix așa s-a întâmplat și ieri când eram cu Sin în bucătărie,după ce a plecat.

Liniște

Am auzit usa trântindu-se, și m-am speriat groaznic.Alarmată,i-am spus să meargă până la mine în cameră,și să sară pe geam.

O idee groaznică.

Dacă se rănea?
Dacă și-ar fi rupt un picior încercând să cadă în picioare?

Toate astea ar fi fost doar din vina mea.Dar atunci pot să jur că mi-a căzut cerul în cap,și numai gândeam coeerent.

Și nici până acum n-am aflat dacă e bine.Nu i-am scris vreun mesaj după,spunându-i că era o alarmă falsă,pur și simplu am așteptat să-mi scrie.

Dar nu s-a întâmplat.

Și practic,vântul deschisese ușa,ea lovind peretele apoi declașând sunetul acela,de parcă a trântit cineva ușa după el.

Am așteptat câteva clipe așteptându-ma s-o văd pe mama nervoasă,dar nimic.

M-am clintit din loc,ajungând aproape de ușa de la intrare,am ezitat o secundă,apoi,printr-o minune mi-am poziționat capul într-o parte,încât puteam vedea puțin usa trântită de perete.