Queen of Darkness

Capitolul 8

*** Strigăte, strigăte și vaiete se auzeau de pretutindeni. Decedați și mii de răniți, copii rămași fără părinți, bătrâni ai căror case sunt distruse, femei singure, ai căror bărbați și-au dat viața în luptă.
Unde sunt? Ce s-a întâmplat, aici? Cine sunt eu?
-Nu sunt eu regele! vocea asta, îmi pare atât de cunoscută.
Brusc ajung în alt loc. Total necunoscut mie. În întuneric o figură se apropie de mine. Nu am nici un sentiment de teamă, de parcă mi-ar fi prieten. Dar întunericul devine lumină și flăcări acaparează totul.
Mă aflu în văpaia roșie, totul în jurul meu arde, dar eu nu sunt mistuită. ***

- Ahhh! țip și mă ridic în șezut.

Văd totul neclar și privesc buimacă în jur, îmi duc mâna la cap și o îndepărtez rapid când o durere mă săgetează.
Visul acela, coșmar sau orice ar fi fost m-a înspăimântat de-a dreptul.

O mâna ușoarã mă reașează pe pat. Încă văd neclar așa că închid ochii și îi redeschid după câteva momente... Simt că mă aflu printre cunoscuți, așa că o las pe tânăra din fața mea să mă îngrijească, are o cârpã în mânã cu care îmi șterge sângele de pe fațã, îmi vorbește calm, iar eu o ascult și ma întorc ca să poată verifica rănile de pe spate, chiar dacã durerea îmi mistuie trupul, o las să desfacă bandajele și să le schimbe cu unele noi.
Încerc să îmi amintesc ce s-a întâmplat, dar nu reușesc, așa că hotărăsc să vorbesc.
- Cine ești? o întreb autoritar.
- Xena, ești bine? simt o noua înțepătură la nivelul capului când pronunță acel nume. Glumești, nu? continuă ea schițând un zâmbet mic.
Mă așez cât se poate de comod pe pernele moi astfel încât să o privesc fix în ochi. Îmi dau seamă că este sinceră, dar tot nu înțeleg ce se întâmplă.
- Este grav... Lovitura îți provoacă dificultăți din câte se pare. constată ea speriată, începând să se plimbe de colo-colo. Ei bine, eu sunt Arwen, prietena ta. Ăm... făcu ea gândindu-se la ce ar mai putea să îmi spună, te afli aici de câteva ore, ai fost adusă de niște pitici cu care formezi o companie. văzând că nu spusele ei nu îmi provoacă nici un gest,  își așeză poalele rochiei puțin nervoasă. Mai bine ai merge cu mine și ia-i vedea, poate ei o sa îți fie mai de ajutor. mă ajută să mă ridic și ne îndreptăm spre sala de oaspeți din spusele ei.

Urmăm un coridor lung care dă într-o gradină, locul acesta îmi pare atât de cunoscut, e un sentiment așa bizar să simți că ai fost de atâtea ori undeva, dar totuși să îți fie străin. Tânăra brunetă o ia la dreapta pe o alee pietruită în formă de cerc de unde pornesc mai multe cărări. Deasupra este un pavilion din marmură care acoperă totul. Fata se depărtează de mine și rămân singură cu o mână de bărbați.

- Xena! îmi spune unul dintre ei și mă îmbrățișează. Ești bine! exclamă el și se îndepărtează când vede că nu îi răspund.

De ce las un străin să mă atingă? Îl privesc pe blondin cu atenție, iar când ochii lui triști se intersectează cu ai mei simt încă o lovitură puternică în dreptul capului și cad la pământ.

Se așază lângă mine și îmi mângâie ușor părul, toți se adună în jurul nostru speriați. Ma cuibăresc la pieptul lui și acum nu mai sunt străină. Acum știu de unde fac parte. Fac parte din el. Atingerile sale nu îmi sunt străine, vocea lui îmi răsună de ani de zile în minte.

- Fìli! îi rostesc cu voce tremurândă numele și îmi strecor brațele după gâtul lui.

Cu toții răsuflă ușurați dar el este încă agitat. Privesc în jur și observ figuri noi, ce se petrece?

- Este de-a dreptul uimitor! rostește tânăra.

- Ce e uimitor? se auzi o voce.

- Din cauza loviturii, ea nu și-a amintit de mine deși ne cunoaștem de atâția ani, iar când l-a văzut pe acest pitic memoria i-a revenit miraculos.

Mă ridic ajutată de el și îi privesc pe ceilalți. Mă uit insistent la cel mai înalt dintre acești bărbați... pitici să fie?

- Xena, știi cine sunt? ma întreabă cu tot scăzut și face doi pași spre mine.

Văd și alte fețe decât cele de dinainte: un bătrân înalt cu baston își croiește loc lângă tânăra brunetă și este urmat de încă doi oameni, sau ce or fi ei, dar mult mai tineri. Mă întorc la întrebarea lui și îl privesc fix în ochi.

- Aș putea să uit tocmai de încăpăţânatul Thorin? un zâmbet mare îi conturează fața și ochii îi sclipesc ciudat.

Își așază mâinile pe umerii mei și mă simt puțin sufocată. Fìli mă ține posesiv de talie fiind aproape lipit de spatele meu, iar regele e fix în fața mea la câțiva milimetri distanță.

- De ce și-a amintit doar de ei doi? întrebă un tânăr cu ochi de smarald.

- Numai ea știe de ce, Meraell. îi răspunde bătrânul. Numai ea știe...