Queen of Darkness

Capitolul 19

Lăsăm in urma si acest loc pentru drumul spre munte. De la ultimul popas pe care l- am facut nu mai putem opri decât în munți. Dealurile acestea au tainele lor, în special viața lor. Azog niciodată nu va renunța la a ne vâna, nici fiul său, dar daca ne va prinde? Nu stiu pe care dintre noi vaneaza. Îl urăște pe Thorin la fel de multe ca pe mine, dar parca totusi eu am un plus.

În fine, cu orcii nu imi mai băteam eu capul. Sunt niste stârpituri cu putere, dar incapabile s-o foloseasca cu cap fiindca nu au.

Il zoresc pe Dark, nu am încotro, drumul prin munți va fi si mai greu pentru ei, dar trebuie sa ajungem inainte ca soarele să fie înghițit de noapte. Usor-usor timpul ne va deveni dușman. Iar asta e singurul lucru pe care nu mi-l doresc si incerc sa-l evit pe cât se poate.

- Thorin, rostesc fara sa gandesc, nu departe de aici, chiar in drumul nostru este o cascada. Propun să lăsăm caii sa se adape si odihnească până ne vom limpezi si noi cu totul. Nu durează niciun ceas. fac exact contrariul a ceea ce îmi doresc.

Dar e mai bine asa, astfel furăm putina odihnă pe care spatele meu chiar merită si o baie... De două săptămâni nu mai stiu ce inseamna baie.

- Atunci, intr-acolo. spune fara sa ma privească, iar asta ma enervează.

Parca nu mai eram distanți, acum ce se mai intampla in capul sau? Pitic afurisit...
Gândurile-mi sunt vraiște. Tot ce vreau, bine, nu cu adevărat. Aici mint. Eu niciodată nu stiu ce vreau, am doar niste impresii pe care doar le fac pentru ca nu am altceva de facut. Niște mici gânduri care imi apar in minte si doar le realizez. Dar nu le vreau neaparat. Închipuiri si atat.

Cotim stanga prin luminisul des si ajungem la draga mea cascada. Am descoperit locul acesta din întâmplăre in urma cu cativa ani, pe o vreme tot ca această.

Nu au trecut multe zile de la nașterea mea, e finalul primei luni a verii, dar nu ma simt mai in varsta, nidecum mai înțeleaptă cu un an. Sunt aceeași. Nu fac nicio schimbare imi mentin simțul monoton al vieții. Intr-o fuga continuă în care cunosc oameni noi, apoi devin niște străini pentru mine, alt rand de oameni noi, alți străini si durerea unor răni noi, a mai mult de acesta data.

Acum daca stau sa gasesc ceva la anul în plus, compania nici macar nu stie. Nici nu mi-a trecut prin gand sa le spun. Oh, de ce ma gandesc la asta? E clar ca si ei vor deveni străini... Sau poate nu. Nu stiu, Fìli...

- Ei, haide, domnița nu sta posomorata acolo! striga Bain bagandu-se sub cascada. Vino si imbaiaza-te cu noi! continuă el vesel.

Ma ghemuiesc pe mal cu zâmbetul meu tipic pe fata, plin de ironie.

- Doar nu credeti ca sunt cu adevărat o eretica care nu crede in zei, nu? N- am sa intru niciodată acolo cu voi. in mod normal alte femei nu ar fi spus nimic si s- ar fi simtit jignite sau rușinate, eu nu am absolut nicio reticență de a intra acolo, am doar orgoliu.

Fìli ma priveste atent. Valurile produse de bătăile celorlalți se ating molatic de talia lui, un deliciu pentru privitoarele femei. În acest moment ma bucur ca sunt singura care se poate delecta. Probabil nu sunt o eretica, dar cea mai mare dintre păcătoasă da. Pot afirma cu tărie.

- Sigur nu ai de gand sa intri? imi spune zâmbind ispita.

Nu stiu ce ma incanta mai tare, faptul că ma tutuieste linsitit cum imi doream, felul în care mă privește sau vocea sa?
Iubirea, etern sentiment al pierzaniei. Păcatul meu este ca nu cred in ea. Nu orbește, nu precis, nu ca oricine. Ci in modul meu, suspicios, aspru si păcătos.

Ma asez mai bine pe iarba si privesc cu mâinile încrucișate pe genunchi cum el ma astepta. Zâmbesc șiret numai la gândul că ma va mai aștepta mult si bine.

Își trece mana prin apa si azvârle picuri spre mine. Vad gestul său ca un semn al inocenței, în ochii mei el e inocența pură, iar eu opusul lui. Poate de aceea păstrez distanța, nu doresc să manjesc in niciun chip sufletul lui, imi e mai drag decât orice. Nu imi permit sa fac asa si cu el.

Ramane pironit in acel loc si continua sa ma inspitească, nu o sa reușească, nu de data aceasta.

Soarele se ridică triumfător la amiază, presupun ca ne mai rămân opt ore de mers pe lumina daca plecam in scurt timp.

Rand pe rand piticii ies din apa limpede, locul acesta nu pare niciodată atins de om, pitic, elf sau orice. E magic.

De nicăieri un stergar ma lovește în cap, ma scutur pentru a-l îndepărta si-l prind inainte de a atinge pământul.

Privesc dezorientată in jur si il vad pe blondin ranjind la mine.

- Acum te poti duce, printesa! isi sterge abdomenul plat si zăbovește acolo, acoperind priveliștea.

Nu-mi place jocul acesta. Plec fara sa-i întorc replică si urc fara efort stancile. Sau cel putin asa pare, fiindcă spatele meu protestează la fiecare respiratie, dar la escaladarea cascadei.

Ajung in varf mai repede de cat ma asteptam, durerea poate fi uneori un plus din cate se pare. Armele le-am aruncat de mult in jurul iazului format, asa ca scap si de armura. Raman in peticul de in ce îmi acoperă jumatate de trup si sar din inaltul crestei, lăsată acolo ca pierdută in urma cu multi ani.

În adâncul apei, nu se aude nimic in afara de un zumzet usor ca al unui roi de albine. Deschid ochii si pot vedea tot fundul iazului, atat de curata poate fi apa, ca lacrima unui copil sau a unei mame. Visul de acum cateva nopți imi apare in gand, mai potrivit ar fi acel cosmar, ce-mi bântuie somnul.

Sa simti cum esti înconjurat de apa si doar atat. Ai putea doar sa plutesti si sa simti cum trăiești odată cu ea.
Sa fii una cu pacea ei, sa asculti doar zumzetul si sa te lasi purtat de el. Fie de moartea de care ne temem, fie de viata din noi. Alegerea e a noastră.

Iar eu aleg doar sa-mi limpezească trupul. Nu am sa mor liniștită, nu se cade.

Ies in cateva clipe din apa si folosesc ștergarul blondinului, bineînțeles in timp ce toti se uita la mine. Poate am iesit prea repede. Îmi șterg rapid părul si din câteva mișcări sunt iar in armura, iar simt greutatea scutului in spate. Dar nu ma plâng, nu as putea trăi altfel decât în sa,  stiind ca ma îndrept spre lupta.

- Ne mai rămân opt ore de mers pe lumina... ma opresc pentru a privi cerul, din lungile mele plimbări pe perioade nedeterminate am invatat sa citesc indiciile pe care cerul ne lasa sa le vedem. Chiar opt ore si putin. Asa ca haide la drum! nu stiu cand ma urc pe Dark, nici de unde ii dau un morcov si putin zahar.

Acum am impresia ca am capul plin de apa, parca am uitat totul.

- Te-ai grăbit, nu trebuia! imi spune Thorin din mers. De abia ce voiam să aprindem un foc pentru masa de prânz. ma informează, privindu-ma pe mine si nu drumul din fata sa.

- De cand iei tu masa de prânz? il intreb arțăgoasă.

- De astăzi inainte, vreau sa ma mentin in formă. rade si se uita la abdomenul lui plat.

Bine, probabil i-am analizat prea mult pe cei trei printi de otel din Munții de Fier.