Queen of Darkness

Capitolul 24

Perspectiva lui Kìli

Nu stiu cand si de ce s-au intamplat toate astea. Tot ce e clar in mintea mea este ca Xena nu a fost luata de vulturi.
Strigatul disperat al lui Fìli ma face sa regret fiecare gand rau pe care l-am avut despre ea.
M-a aparat in fata unchiului, ne-a aparat de orci fara ca macar sa clipeasca o data inainte. A facut toate astea pentru noi. Ii datorez viata... dar pana acum am fost orb. Imi doream sa ii fac rau.
Cum am putut? Cum am putut sa fiu asa? Ce e in neregulă cu mine? Cand am devenit asa?

Vulturul care il poarta pe unchiul meu trece pe langa mine, pot auzi gemetele lui, numai ca nu sunt de durere fizica ci sufletească... si el rosteste disperat numele ei. Si pe buna dreptate, e o eroina.

- Unde e Xena, Gandalf? ma aud intreband. De ce vulturii nu au luat-o si pe ea? Ce ne ascunzi?

- Vorbeste cuviincios, baiete! Sunt sigur ca suntem toti! ar fi bine sa fie ca el in acest moment.

Aerul ma loveste in fata atat de rece incat daca nu as fi fost tinut asa de strans cu siguranta as fi cazut. Dar nici răcoarea aceasta nu imi poate alunga fierbinteala. Ma simt atat de agitat. Vreau doar ca ea si unchiul sa fie bine.

Cand nu mai simt ghearele pasarii salvatoare in jurul meu, imi revin in simtiri. Si ma calmez cand aterizez pe o stanca. Mă ridic imediat in picioare si ma duc spre fratele meu pentru a ma asigura ca e bine.

Dar se smuceste si se îndreaptă spre unchiul. Inca e suparat pe mine, si nu din cauza conversației duse intre crengile de brad. Ma apropii incet de unchiul, de teama sa nu reacționeze la fel. Sau mai rau.

- Unchiule... ma asez in genunchi langa el si il privesc neputincios.

Imaginea luptei dintre Xena si Azog, furia cu care a aruncat armele, precizia, vorbele sale... Sunt sigur ca Xena traieste si orcii aceia misei au pierit. As vrea sa tip in gura mare tot ce gandesc, doar ca ei sa se oprească din jelit. Xena nu poate muri.

Fìli se pravaleste pe stanca si incepe sa planga cu sughituri, isi acopera fata cu palmele si incearca sa si ascunda disperarea. Cu totii suntem macinati de cele intamplate, cu exceptia lui Dwalin care incearca sa bandajeze rana regelui nostru.

Dupa expresia sa, imi dau seama ca vaietele noastre si ripostarile lui Thorin il enerveaza, si ar dori sa il pocneasca, dar nu e momentul.

- Esti rege si trebuie sa ne conduci! fac ochi mari la auzul vorbelor sale. Cu sau fara Xena, trebuie sa ne descurcam! privesc cerul si imi amintesc de alte momente cruciale.

Ne-a salvat de atatea ori pielea, incat imi e imposibil sa vad aceasta misiune dusa la bun sfarsit fara ea. E magnifica. Imi dau seama de ce o îndrăgim cu totii asa mult, bine, unii mai puțin si altii mai mult.

- Thorin! THORIN! Dwalin incepe sa ii traga palme de-a binealea.

Cred ca durerea sufleteasca combinata cu cea trupeasca nu e tocmai cel mai placut lucru. Vulturii se agita si pornesc val vartej in zbor.

Vrăjitorul isi face loc si scoate din traista niste plante vindecatoare, le rupe in maini si incepe sa rostească o incantatie. Intre timp pasarile salvatoare apar cu crengute si alte plante pe care le depun pe corpul unchiului.

Totul face ca intoarcerea din morti sa para usoara.

Nu am puterea sa ma agit, am consumat totul din mine.

Vad doar cum fata unchiului prinde vlaga si roseata in obraji, paloarea dispare si in scurt timp deschide ochii.

- Spune-mi, spune-mi... incepe sa tuseasca foarte tare, insa se forteaza sa isi termine ideea. Spune-mi, ca nu e adevarat, Gandalf...