invincibil:obligat

1.

Mikey's pov

Aveam o groază de responsabilități și îmi lipsea dispoziția necesară pentru a mă ocupa de ele temeinic. Mai mult decât atât, profesorii nu-și dezlipeau ochii de pe mine, în cel mai serios mod posibil...eram tratat ca un elev ce nu se ține de carte. ,,Cine naiba vă credeți să aveți părerea asta despre mine, derbedei manipulatori ce sunteți?", îmi venea să le spun tuturor, împingând cu putere ușa cancelariei și impunându-mi autoritatea în fața celor care mă sfidează.

Bineînțeles că nu am recurs la așa ceva. Doream să las o impresie bună, chiar dacă, orice încercam, nu puteam să le schimb viziunea cadrelor didactice despre mine. O fi fost din cauza mea, sau poate din cauza grupului din care făceam parte. N-aveam de gând să port discuții cu ei pe marginea acestui subiect...probabil nu ar fi stat să mă asculte. M-am ridicat din bancă și am ieșit din clasă la finalul orei, înaintea profesoarei, salutând politicos. Surprinzător, mi-a transmis pe un ton acut, însă așezat:

- Ar trebui să-mi mulțumești că te-am scuzat astăzi, Manjiro.

Am rămas mut, în tocul ușii, cu spatele la ea. ,,Eliberează-ți furia, în clipa asta!", îmi dicta subconștientul. Nu era vina femeii că aveam o personalitate complicată. Nu aveam absolut nimic să-i reproșez ei în particular. Am surâs cu ochii obosiți și mi-am potrivit mâinile în buzunarele pantalonilor.

- Poate cu altă ocazie, doamnă, am răspuns liniștit și am aruncat o ultimă privire în clasă pentru a urmări reacția colegilor mei. Vreo câțiva se holbau la mine, ușor derutați, dar nimeni nu se obosea să adauge un comentariu pe care oricum nu l-aș fi băgat în seamă.

Am părăsit, într-un final, sala de clasă, mergând țanțoș. Pe hol domina o liniște aproape sinistră ce mă încânta nespus...nu știu de ce, dar preferam să fiu scutit de zarva obișnuită din timpul pauzelor. Nu se compara cu strigătele victorioase dintr-o parcare pustie, în miez de noapte, când drapelul bandei Toman flutură deasupra trupurilor strivite ale celor înfrânți. ,,Cucerim Tokyo. Asta l-ar fi făcut mândru pe Shinichiro", vorbea din nou, fără voia mea, vocea din capul meu. Expresia mea se întunecă brusc. De ce dezgropam singur trecutul? Aș fi vrut să-mi amintesc de vremurile bune pe care le-am trăit...nu au durat mult, dar cu certitudine-

- Ăm, scuză-mă, te poți da puțin la o parte?

Am tresărit ca speriat de bombe. Preț de câteva secunde acordate meditației, pierdusem complet cursul întâmplărilor din realitatea înconjurătoare. Nici măcar nu mi-am dat seama că mi-am rezemat greutatea pe ghiozdanul cuiva, ce stătea jos, lângă un dulap demodat. ,,Cine-și lasă lucrurile pe podea, pe holul școlii?", m-am întrebat fără să acord prea mult interes. M-am ferit numaidecât, ridicându-mă jenat și înmânându-i fetei ghiozdanul. Nu părea nervoasă, dar nici senină nu era. Poate doar mulțumită că un delincvent a încetat să-i mai strivească geanta fără ca măcar să fie conștient de asta.

- Mulțumesc, a îngăimat ea calm, fără să mă privească, deja îndepărtându-se cu pași repezi.

Mi-am zis că ar fi cazul să mă car și eu, până am remarcat un detaliu la ținuta fetei ce m-a iritat peste măsură, m-a neliniștit profund, iar sângele a început să clocotească în mine. Pe umeri, purta o jachetă albă, dubios de curată, ce ilustra un înger fără cap ca și imprimeu. ,,Valhalla", a fost singurul cuvânt pe care am putut să-l rostesc în mintea mea. Mi-am tras jacheta neagră de membru Toman pe umeri, strângându-mi pumnii de gulerul ei. Deși știam că nu e permis să alergi pe holuri, am început să mă reped spre fata misterioasă ce dispăruse deja după colț, ca o fantomă năzdrăvană.

,,Un spion", mi-am zis, destul de confuz. ,,Dar de ce ar trimite o fată? Ca să mă sensibilizeze? N-ai să vezi, Kazutora", însă pe când eu îmi vorbeam singur stingherit, fata dispăruse definitiv din câmpul meu vizual. Am coborât scările în grabă și am ieșit în curtea școlii, când aceasta tocmai sărise pe o motocicletă, parcată chiar în dreptul porții.

- N-AI SCĂPAT DE MINE! am strigat în urma motocicletei, abia reușind să trag aer în piept.

Eram un tip rezistent, dar șocul m-a extenuat într-un interval scurt de timp, iar acest lucru m-a făcut să mă îndoiesc de propriile puteri. Am auzit o pereche de pași în urma mea și aveam teribila senzație că e...

,,Kisaki? Nici pomeneală. Hanma? Hai să nu. Takemichy? Plângăciosul ăla e la ore acum"

Era Draken, care mi s-a alăturat în doar câteva momente, timp în care eu răsuflam frustrat și mă chinuiam să respir. Avea în mână o sticlă cu apă și mi-a vărsat-o deodată în față, fără ezitare.

- Keen-chiiin!! am exclamat. Zău așa, pentru ce a fost asta?!

- Mi s-a părut că aveai nevoie să te răcorești, a ridicat amicul meu din umeri și mi-a întins un prosop pe care habar n-am de unde l-a scos; l-am apucat recunoscător și mi-am șters fața. Draken părea să se uite insistent înainte, la șosea, probabil simțind că ceva tocmai mi-a atras atenția. Citeam pe chipul său o urmă de îngrijorare combinată cu revoltă și nedumerire. După ce mi-am uscat bine fața și am oftat prelung, mi-am tras din nou geaca pe umeri, ca să fiu sigur că încă o am.

- Ce s-a întâmplat, Mikey? a venit întrebarea firească.

Nu știam cum ar fi trebuit să-i explic. Sentimentele mele față de banda Valhalla nu s-au schimbat, fie că asta convine sau nu. Dacă băieții se încaieră, o fac doar între ei, nu implică persoane nevinovate, cel puțin după legile cunoscute de mine. Să fi fost tipa aia o excepție? Știa măcar să se bată? De unde apăruse? Cum au acceptat-o cei din Valhalla? Nu-mi putea da nimeni un răspuns la acele curiozități ale mele și din acest motiv fierbeam în totalitate.

Ochii mei goi au fixat linia orizontului cu inexpresivitatea lor caracteristică. Vântul îmi flutura părul încă ud, în acea amiază de primăvară, iar mușchii mei parcă nu mai erau încordați ca adineauri. Am oftat iarăși și am rostit cu glas lipsit de putere:

- Nu-mi place necunoscutul din partea dușmanului, mai ales atunci când nu pot să lovesc în el, și știam că Draken nu înțelegea despre ce vorbesc. Din nefericire pentru el, nu mă simțeam în stare să detaliez. După o pauză de câteva secunde în care am tăcut amândoi, am adăugat:

- Mă cunoști, Ken-chin. Nu-s atât de cretin încât să trag într-o fată.